marți, 27 martie 2018

M. Blecher, explorator al visului lucid



          La opt decenii de la moartea sa prematură, înainte de a împlini 29 de ani, scriitorul român de origine evreiască Max Blecher rămâne una dintre figurile cele mai admirate și mai influente din literatura interbelică (unul dintre foarte puținii, de altfel, ale căror cărți sunt descoperite cu pasiune de noi promoții de lectori și de scriitori, cu sentimentul unei frapante actualități) și în același timp o personalitate puțin cunoscută publicului larg, așadar neclasicizat (în ciuda evidenței că toți criticii proeminenți ai ultimelor decade au scris pagini superlative despre literatura sa), autor al câtorva cărți-cult care au în fiecare epocă cititori de o rară, de o aprigă fidelitate. Aici se găsește un prim paradox al receptării operei, nu foarte întinse, dar puternice și acaparante a lui M. Blecher. Numai Mateiu Caragiale (autor al unei literaturi la fel de concentrate și de contaminante) a mai avut, dintre scriitorii români ai secolului trecut, asemenea „adepți”, solitari sau organizați în cluburi de cititori devotați ce întrețin spiritul literaturii blecheriene cu pasiune, dar și cu o discreție legitimată de întreaga viață a unui artist exemplar, în explorările căruia scrisul și biografia se suprapun până la totala identificare. Îmi pare potrivită acestei situații pretenția ironic-orgolioasă a lui Joyce dintr-un interviu luat de Max Eastman în 1931: „Nu îi cer cititorului meu decât să-și dedice viața lecturii operei mele”. Și totuși, absolutismul moderniștilor este la antipodul textelor lăsate de Blecher: nimic mai străin de etica acestei literaturi intense și autentice decât ideea de Gesamtkunstwerk sau monumentalizarea și „eroismul” necreditabil astăzi al atâtora dintre stâlpii modernității europene. Un scriitor, așadar, pentru cititorii din intimitatea literaturii – niciunui alt autor român din prima parte a secolului XX nu i se potrivește ca o mănușă faimoasa frază a lui Hesse în legătură cu literatura lui Robert Walser („Dacă [Walser] ar fi avut 100.000 de cititori, lumea ar fi un loc mai bun”). Spre deosebire, însă, de arealul german, a cărui cultură înaltă păstrează, până în modernitatea târzie, această caracteristică: transformarea vieții artistului într-o alegorie, în stare să facă din personalități ignorate în timpul vieții (sau uitate, cum este cazul lui Walser) niște legende validate canonic și recuperate in integrum, cultura românească a trăit periodic eclipse care au făcut improbabile asemenea revalorizări care să dea peste cap un canon convențional și rigid, suferind de un provincialism incurabil.
          Personaj al unui film ieșit în 2016, ce împrumută titlul celui de-al doilea roman al său, Inimi cicatrizate, tratând într-o manieră cam prea liberă (și, pe alocuri, senzaționalistă) drama biografică a unui tânăr forțat de o boală incurabilă – tuberculoză osoasă – să trăiască în sanatorii, confruntat cu o suferință fizică ce îl înscrie în galeria marilor torturați tragici, M. Blecher este autorul unui volum de poezii, Corp transparent (1934), și a trei cărți de proză: Întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (rămasă în manuscris și publicată după 33 de ani).
          Diagnosticat la 19 ani cu „morbul lui Pott”, tânărul care se pregătea să studieze medicina la Paris își va petrece următorii nouă ani în sanatorii din Franța și România, țintuit la orizontală, supus periodic la chinuitoare intervenții chirurgicale, captiv într-un corset de ghips. Și totuși, Întâmplări în irealitatea imediată nu este o carte despre boală, ci despre anumite deformări de percepție, despre o lume ieșită din țâțâni (s-a vorbit despre o „criză a realului” la Blecher) – despre care scriu imediat cu entuziasm Mihail Sebastian („Sunt cărți care par a-ți fi fost adresate (...) scrise cu orgoliul singurătății și cu speranța ascunsă de a găsi undeva o corespondență, un răspuns, un ecou. O astfel de carte este Întâmplări în irealitatea imediată”), Octav Șuluțiu („Întâmplări în irealitatea imediată este o carte uluitoare”) sau Eugen Ionescu („Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze «întâmplări» de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare”). Cu un extraordinar control al limbii, introspectiv și funambulesc, M. Blecher are o fascinație pentru frumosul artificial și o imaginație luxuriantă, literatura sa convertindu-se într-o confesiune directă și bulversantă a suferinței și atrocității. Din coșmarul trăit pe viu, Blecher se smulge printr-o fantezie foarte productivă, prin șarje onirice și prin sondarea teritoriilor visului și ale halucinației.
          În Inimi cicatrizate (comparată fără temei, numai din cauza heterotopiei coincidente, sanatoriul, cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann), Blecher va face un pas înapoi, impunând prin narațiunea la persoana a III-a o anumită distanță față de cititor, care îi diminuează din forță și din directețea frapantă a discursului. Carte cu multe cruzimi fiziologice și morale, Inimi cicatrizate este deopotrivă cel mai dezordonat și cel mai frust dintre romanele sale, și totuși Blecher nu a mers în îndrăzneală până la capăt: ediția de Opere (2017), îngrijită de criticul Doris Mironescu (autor, acum șapte ani, al excelentului studiu Viața lui M. Blecher) sub egida Academiei Române, scoate în sfârșit la iveală primul manuscris al cărții, care se intitulase inițial Țesut cicatrizat, cititorul având ocazia să intre în contact cu varianta „sălbatică”, neșlefuită a cărții.
          Depășind suprarealismul ornat și destul de conformist pe care îl tatonase în Corp transparent, Blecher va scrie până în ultimele clipe ale vieții capodopera sa postumă, Vizuina luminată, publicată pentru prima oară în 1971, de către poetul avangardist Sașa Pană. Vizuina luminată este un roman-jurnal ce tratează experiența bolii, impresii și amintiri din sanatoriu, reverii și spectre generatoare de anxietate. Puțini sunt scriitorii din cărțile cărora să ieși amprentat durabil și a căror scriitură să fie într-o asemenea măsură de obsedantă și expiatoare. Prăbușirea în propriul corp aduce o stranie lumină interioară, pe mari ecrane lăuntrice este proiectată drama unei lucidități necruțătoare – vedem derulându-se episoade stranii, fragmente onirice intense, înșelătoare escapade himerice –, iar în „văgăuna” absurdă și fără scăpare a cărnii și a fluxurilor sanguine sălășluiește un anti-erou calm și lipsit de patetism, care a abandonat orice formă de autoiluzionare: „Tot ce facem, tot ce trăim, lăsăm să se topească în aer și aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii absoarbe viața noastră. Și totuși în vidul acesta funcționează, în locul ascuns al unui corp, ceva ce doare și suferă fără a fi atins de nimic material, cu gânduri și sentimente din neant, ce sunt neant și totuși torturează corpul acesta interior și el gata să dispară și să se dizolve în aer”.
          Trebuie să ni-l imaginăm pe Blecher eliberat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu