miercuri, 18 aprilie 2018

Două poezii primăvăratice



fumul, visul și umbra

dați-mi doar blândețe şi gâdilituri,
acari încercați, vitejii mei,
să mă pot preface că nu ştiu ce îi aşteaptă
pe melcii-ăştia țăcăniți
care au zbughit-o din poienița poetului
glonț către calea ferată.

cât avânt tineresc, prieteni moi-lipicioşi,
în dimineața asta în care
fumul, visul şi umbra tot intră şi ies, indecise
dacă să stea sau să plece,
să-şi facă sălaş în mine
sau poate în cutia de pantofi,

printre frunzele neîncepute
de salată și de trifoi.


Cerasela de la Cambridge Leisure

când iese ea din Tesco, aranjându-și eșarfa
şi dresurile cu gesturi intraductibile –
o prințesă fără griji, toată numai volănaşe,
curele şi cârlionți
îmbăiați în moscul zilelor nelucrătoare.
soarbe dintr-un cappuccino şi face
botic de iepure: lasă puțin spuma să i se
odihnească pe buza de sus, în fluierăturile
unei găști de veverițe punkiste.

ca din întâmplare, bareta rochiței alunecă
uşor de pe umăr – şi imediat, cu
gesturi profesioniste, selfie-ul care-i
dă gata pe cei şapte Mr. Patel de la
car wash. pupicii studiați, expresia
lascivă-nvățată cândva la Pleşcoi: încă o capodoperă
halită pe loc de împărăția instagram.

so precious, Cerasela. so fucking special

soarele coboară încetișor, în câteva ore Bella* o să
țopăie tonifiată de la piscină
înspre parcarea din centru
pentru o smotoceală-antreu pe bancheta din spate a
Ferrari-ului fraților Cataldi.
dar asta va fi diseară, iar până diseară
mai sunt atâtea de făcut –
până când delfinii, o, delfinii
vor ieşi în treninguri impecabile,
zvelți și voluptuoși, de la sală.


* cei trei italieni pe care i-a cunoscut la bazin au găsit că-i singurul nume potrivit pentru ea

marți, 10 aprilie 2018

Polifonic & European Poetry Festival


Când mi-a propus să o secondez în proiectul gândit pentru 2018 (pe care l-a denumit Polifonic), am știut că Simona Nastac a pus în mișcare o treabă care sigur va ieși foarte bine. Mai colaborasem cu Simona la Dada 100 (2016) și la Metamorph (2017), evenimente performative pe care ea le-a curatoriat, iar eu le-am prezentat, și știam că gândește foarte atent, (horribile dictu) profesionist și asumă fără rest proiectele în care se implică. Miercuri seară, la Londra (de la ora 19, la sediul ICR din Belgrave Square, nr. 1) va fi o primă „reprezentație” sub titlul Polyphonic: Animated Poetry and Music, ai cărui protagoniști sunt poeții Michael Astner, Andrei Dósa, Robert Gabriel Elekes, Matei Hutopila, Henriette Kemenes, Mihók Tamás, Aleksandar Stoicovici, Livia Ștefan și Victor Țvetov. În timpul lecturilor lor, vor fi proiectate animații făcute de (tot mai) cunoscuta artistă Raluca Popa. De traducerile poemelor în engleză s-a ocupat Andrew K. Davidson, care a lucrat împreună cu Anastasia Gavrilovici și Cătălina Stanislav. Va fi și muzică: György Ligeti în interpretarea a trei muzicieni est-europeni stabiliți în Marea Britanie: Ioana Forna, Adriana Cristea și Nikolay Ginov. O muncă de echipă care, veți vedea în mai la București, a dat rezultate spectaculoase.



Mai rămân puțin în Londra, fiindcă amicul meu, dinamicul și foarte talentatul poet și performer S.J. Fowler m-a invitat să citesc într-una dintre serile Festivalului European de Poezie pe care-l organizează. În seara austriacă, de joi, îl voi reîntâlni pe Robert Prosser, care acum un an pe vremea asta modera o lectură pe care am avut-o la Literaturhaus Viena. Intrarea e liberă la șmecheria poetică ce se va ține la Rutland Gate, nr. 28, în cartierul Knightsbridge, de la ora 19.



sâmbătă, 7 aprilie 2018

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. George Dan


George Dan (1916-1972)
se naște pe 10 februarie 1916, la Cadievu, sat din Cadrilater, pe atunci în componența Regatului României. Absolvent al Liceului Ştirbei Vodă” din Călăraşi, lucrează în Marina Militară, apoi în Marina Co­mercială, obţinând brevetul de ofiţer în 1940. Paralel cu cariera marinărească, George Dan este o prezență și în peisajul literar al epocii: scoate la nouăsprezece ani o revistă efemeră („Nenufar”) la Călărași, debutează un an mai târziu în „Revista scriitorilor români” sub pseudonimul George Danubia, este redactor la mai multe publicații, frecventează cenaclul „Sburătorul” și se regăsește, alături de poeți cu câțiva ani mai tineri, precum Tonegaru, Popovici sau Crama, în cercul din jurul revistei „Kalende”. Îi apar trei poezii în „Caietul de poezie” al „Revistei Fundațiilor Regale” pe anul 1946. Este pe punctul de a publica prima sa carte, al cărei manuscris câștigă a doua ediție a Premiului „Ion Minulescu” (primit cu un an înainte de către Alexandru Lungu), însă Oamenii din lande (care s-ar fi intitulat inițial Marea de Sargasse) nu apucă să mai apară în perioada tulbure de după 1947 (același destin îl are, de altfel, și Steaua Păstorului a lui Barbu Cioculescu). Debutează, cu ajutorul lui Ion Vinea (cel care scrisese primul, în 1943, despre poezia tânărului matroz), cu volumul Bună dimineața (Editura de Stat, 1949), cu un cuvânt înainte de Marcel Gafton, „o colecție de abstracțiuni politice în tonalitate imparțială” (Marian Popa), pentru care este decorat cu Ordinul Muncii. Urmează, în anii ’50, mai multe cărți „pe linie”, narațiuni versificate acceptabile în anii realismului socialist (dintre care ambițiosul poem epic Rapsodia marinarilor, apărut în 1954). În 1976, Editura Minerva reeditează Bună dimineața, iar până la sfârșitul vieții (moare la București, pe 5 ianuarie 1972, în timpul unei „șezători literare”), George Dan mai publică volume de balade și romanțe marinărești și traduce masiv din poezia orientală (Saadi, Tagore, Khayyam). Manuscrisul Oamenii din lande, încredințat criticului M.N. Rusu, este publicat pentru prima oară în 2011 de editura clujeană Eikon.



Femeia din Cetatea Albă


Femeia din Cetatea Albă
avea ochi negri, să înfrunte
zuluful ce-i cădea pe frunte
ca roiul de furnici pe-o nalbă.

Femeia din Cetatea Albă
cu pielea gâtului bălană
și buze roșii de spioană
purta, de galbeni grei, o salbă.

Femeia din Cetatea Albă
mi-a spus în șoaptă o poveste
cu arestări și manifeste,
sorbind, la masă, dintr-o halbă.

Femeia din Cetatea Albă
era spioană? Comunistă?
Sau doar o văduvă-altruistă
în patul ei din noaptea albă.

(poem apărut în „Caietul de poezie” al „Revistei Fundațiilor Regale”, nr. 1 / mai 1946)


Stea neagră


De pe fundul inimii,
ca pe o plantă în somnul negru și gras,
te cresc din imaginație:
vegetație cu dinții galbeni de castor.

Mâna-n cinci colțuri a împietrit așteptând.

Copilă cu părul de piatră neagră
și ochii ca miezul planetei,
odată, ca pe un meteor te-am atins
și de-atunci fierul sângelui meu arde.
Mă luminezi pe dinăuntru
și-n falii mă cutremuri
și mă suni în unde
din ce în ce mai largi pe-o față lichefiată.

Câți arbori, câți bărbați,
câte ierburi și câte femei
și-au desfrunzit osemintele
să-nmugurim pe țărmul acesta?

Întunericul putred din mări
ace de sare în nări
și limba-ncărcată de minerale.

Știu întoarcerea osului în rădăcini;
știu creierii de piatră în decrepitudine;
știu carnea verde că minte
știu mugurii sângelui 
dar înainte de-a fi piatră roșie,
din toată inima arsă:
stea neagră, stea neagră, stea neagră!

(Oamenii din lande, 2011)

vineri, 6 aprilie 2018

„Berlin Hamlet”, de Szilárd Borbély (Casa de Editură Max Blecher, 2018)


L-am descoperit pe Szilárd Borbély când Andrei Dósa mi-a propus șapte poeme din Berlin Hamlet pentru numărul 14 (2/2014) al „Poesisului internațional”. Mi se dezvăluia un poet extraordinar, care murise de doar câteva luni, sinucigându-se la 50 de ani, iar prima luare de contact cu literatura lui Borbély a fost atât de teribilă și de obsedantă încât am păstrat în minte în următorii ani ideea de a publica întregul volum în românește. Iar asta se întâmplă în 2018, Berlin Hamlet (care între timp a apărut în limba engleză la NYRB) iese la Casa de Editură Max Blecher, într-o ediție bilingvă maghiară-română, fiind cel de-al șaptelea titlu care apare în șapte ani în colecția Orfeu. Apariția cărții este rezultatul unei colaborări entuziasmante între Ana Toma și Andrei Gamarț (cel care a realizat o lucrare specială pentru coperta volumului, impresionat de atmosfera și de tușele întunecate ale volumului), pe de o parte, și între mine ca redactor și Andrei Dósa, care, după ce a transpus în românește volume de István Kemény, Szilárd Borbély și o antologie a tinerilor poeți maghiari din Transilvania, e cel mai valabil și mai dedicat traducător de poezie maghiară al momentului.

Szilárd Borbély, Berlin Hamlet
Casa de Editură Max Blecher, 2018
colecția Orfeu

miercuri, 4 aprilie 2018

Agnosco


În cutia poștală s-au îngrămădit iar plicuri parfumate, în care găsesc scrisori ce îmi mărturisesc devotamentul și eterna adorație, și altele, mirosind a catran și urină, pline de cele mai cumplite înjurături. (Și iată că în continuare par scrise de una și aceeași mână, ba chiar sunt sigur c-au fost compuse în același timp). Ducă-se dracu, asta chiar nu are de-a face cu mine!, îmi spun mototolindu-le, și mă culc la loc pe salteaua mea îngroșată de rubine și spurcăciuni.

duminică, 1 aprilie 2018

Institutul Blecher, ediția 172



Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 1 aprilie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Radu Nițescu și Cătălin Constantin.

Radu Nițescu (n. 1992) a urmat cursurile Facultății de Litere și a publicat volumele de poezie gringo (2012) și Dialectica urșilor (2016), care l-au impus ca pe unul dintre cei mai originali și mai atașanți poeți ai ultimilor ani.

Cătălin Constantin (n. 1980) a studiat Filosofia la București. Profesor de liceu și poet cu un cult al boemei, le predă logică bolnavilor mintali și îi recitește cu devotament pe Khayyam, Esenin și Baudelaire.

Moderator: Claudiu Komartin

miercuri, 28 martie 2018

„Maeștrii unei arte muribunde” la Oradea


Mai departe de-atât în România nu mai pot ajunge, așa că o fac și pe-asta și merg cu Maeștrii unei arte muribunde și cu vol. 20 din „Poesis internațional” la Oradea, unde Cafeneaua literară R et R (str. Vasile Alecsandri, nr. 8) va fi gazda unui dialog și a unei lecturi, vineri 30 martie, de la ora 18.


marți, 27 martie 2018

M. Blecher, explorator al visului lucid



          La opt decenii de la moartea sa prematură, înainte de a împlini 29 de ani, scriitorul român de origine evreiască Max Blecher rămâne una dintre figurile cele mai admirate și mai influente din literatura interbelică (unul dintre foarte puținii, de altfel, ale căror cărți sunt descoperite cu pasiune de noi promoții de lectori și de scriitori, cu sentimentul unei frapante actualități) și în același timp o personalitate puțin cunoscută publicului larg, așadar neclasicizat (în ciuda evidenței că toți criticii proeminenți ai ultimelor decade au scris pagini superlative despre literatura sa), autor al câtorva cărți-cult care au în fiecare epocă cititori de o rară, de o aprigă fidelitate. Aici se găsește un prim paradox al receptării operei, nu foarte întinse, dar puternice și acaparante a lui M. Blecher. Numai Mateiu Caragiale (autor al unei literaturi la fel de concentrate și de contaminante) a mai avut, dintre scriitorii români ai secolului trecut, asemenea „adepți”, solitari sau organizați în cluburi de cititori devotați ce întrețin spiritul literaturii blecheriene cu pasiune, dar și cu o discreție legitimată de întreaga viață a unui artist exemplar, în explorările căruia scrisul și biografia se suprapun până la totala identificare. Îmi pare potrivită acestei situații pretenția ironic-orgolioasă a lui Joyce dintr-un interviu luat de Max Eastman în 1931: „Nu îi cer cititorului meu decât să-și dedice viața lecturii operei mele”. Și totuși, absolutismul moderniștilor este la antipodul textelor lăsate de Blecher: nimic mai străin de etica acestei literaturi intense și autentice decât ideea de Gesamtkunstwerk sau monumentalizarea și „eroismul” necreditabil astăzi al atâtora dintre stâlpii modernității europene. Un scriitor, așadar, pentru cititorii din intimitatea literaturii – niciunui alt autor român din prima parte a secolului XX nu i se potrivește ca o mănușă faimoasa frază a lui Hesse în legătură cu literatura lui Robert Walser („Dacă [Walser] ar fi avut 100.000 de cititori, lumea ar fi un loc mai bun”). Spre deosebire, însă, de arealul german, a cărui cultură înaltă păstrează, până în modernitatea târzie, această caracteristică: transformarea vieții artistului într-o alegorie, în stare să facă din personalități ignorate în timpul vieții (sau uitate, cum este cazul lui Walser) niște legende validate canonic și recuperate in integrum, cultura românească a trăit periodic eclipse care au făcut improbabile asemenea revalorizări care să dea peste cap un canon convențional și rigid, suferind de un provincialism incurabil.
          Personaj al unui film ieșit în 2016, ce împrumută titlul celui de-al doilea roman al său, Inimi cicatrizate, tratând într-o manieră cam prea liberă (și, pe alocuri, senzaționalistă) drama biografică a unui tânăr forțat de o boală incurabilă – tuberculoză osoasă – să trăiască în sanatorii, confruntat cu o suferință fizică ce îl înscrie în galeria marilor torturați tragici, M. Blecher este autorul unui volum de poezii, Corp transparent (1934), și a trei cărți de proză: Întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (rămasă în manuscris și publicată după 33 de ani).
          Diagnosticat la 19 ani cu „morbul lui Pott”, tânărul care se pregătea să studieze medicina la Paris își va petrece următorii nouă ani în sanatorii din Franța și România, țintuit la orizontală, supus periodic la chinuitoare intervenții chirurgicale, captiv într-un corset de ghips. Și totuși, Întâmplări în irealitatea imediată nu este o carte despre boală, ci despre anumite deformări de percepție, despre o lume ieșită din țâțâni (s-a vorbit despre o „criză a realului” la Blecher) – despre care scriu imediat cu entuziasm Mihail Sebastian („Sunt cărți care par a-ți fi fost adresate (...) scrise cu orgoliul singurătății și cu speranța ascunsă de a găsi undeva o corespondență, un răspuns, un ecou. O astfel de carte este Întâmplări în irealitatea imediată”), Octav Șuluțiu („Întâmplări în irealitatea imediată este o carte uluitoare”) sau Eugen Ionescu („Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze «întâmplări» de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare”). Cu un extraordinar control al limbii, introspectiv și funambulesc, M. Blecher are o fascinație pentru frumosul artificial și o imaginație luxuriantă, literatura sa convertindu-se într-o confesiune directă și bulversantă a suferinței și atrocității. Din coșmarul trăit pe viu, Blecher se smulge printr-o fantezie foarte productivă, prin șarje onirice și prin sondarea teritoriilor visului și ale halucinației.
          În Inimi cicatrizate (comparată fără temei, numai din cauza heterotopiei coincidente, sanatoriul, cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann), Blecher va face un pas înapoi, impunând prin narațiunea la persoana a III-a o anumită distanță față de cititor, care îi diminuează din forță și din directețea frapantă a discursului. Carte cu multe cruzimi fiziologice și morale, Inimi cicatrizate este deopotrivă cel mai dezordonat și cel mai frust dintre romanele sale, și totuși Blecher nu a mers în îndrăzneală până la capăt: ediția de Opere (2017), îngrijită de criticul Doris Mironescu (autor, acum șapte ani, al excelentului studiu Viața lui M. Blecher) sub egida Academiei Române, scoate în sfârșit la iveală primul manuscris al cărții, care se intitulase inițial Țesut cicatrizat, cititorul având ocazia să intre în contact cu varianta „sălbatică”, neșlefuită a cărții.
          Depășind suprarealismul ornat și destul de conformist pe care îl tatonase în Corp transparent, Blecher va scrie până în ultimele clipe ale vieții capodopera sa postumă, Vizuina luminată, publicată pentru prima oară în 1971, de către poetul avangardist Sașa Pană. Vizuina luminată este un roman-jurnal ce tratează experiența bolii, impresii și amintiri din sanatoriu, reverii și spectre generatoare de anxietate. Puțini sunt scriitorii din cărțile cărora să ieși amprentat durabil și a căror scriitură să fie într-o asemenea măsură de obsedantă și expiatoare. Prăbușirea în propriul corp aduce o stranie lumină interioară, pe mari ecrane lăuntrice este proiectată drama unei lucidități necruțătoare – vedem derulându-se episoade stranii, fragmente onirice intense, înșelătoare escapade himerice –, iar în „văgăuna” absurdă și fără scăpare a cărnii și a fluxurilor sanguine sălășluiește un anti-erou calm și lipsit de patetism, care a abandonat orice formă de autoiluzionare: „Tot ce facem, tot ce trăim, lăsăm să se topească în aer și aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii absoarbe viața noastră. Și totuși în vidul acesta funcționează, în locul ascuns al unui corp, ceva ce doare și suferă fără a fi atins de nimic material, cu gânduri și sentimente din neant, ce sunt neant și totuși torturează corpul acesta interior și el gata să dispară și să se dizolve în aer”.
          Trebuie să ni-l imaginăm pe Blecher eliberat.

sâmbătă, 24 martie 2018

Institutul Blecher, ediția 171




Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 25 martie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Tara Skurtu și Rebekah Morgan.


Tara Skurtu (n. 1982) s-a născut în Key West, Florida, și a absolvit studii de creative writing la Universitatea din Boston. Deținătoare a premiului pentru poezie Robert Pinsky Global Fellowship, a ajuns pentru prima dată în România în 2013, stabilindu-se ulterior în București. După chapbook-ul Skurtu, Romania (2016), tradus în românește și publicat în același an, i-a apărut volumul The Amoeba Game (2017), a cărui versiune românească va apărea anul acesta în colecția „Vorpal” coordonată de către Svetlana Cârstean.

Rebekah Morgan (n. 1991) este originară din Charlottesville, Virginia. A studiat pictura la Piedmont Virginia Community College și a publicat volumul Blood Burger Parade (2016), semnat Jamie Morgan. Trăiește la Iași.


Moderatori: Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici

marți, 20 martie 2018

Ipotești, Suceava, Iași


De mâine începe a doua viață a cărții mele, Maeștrii unei arte muribunde, ce apare de data asta în colecția „Cartier Popular”, într-un tiraj la fel de precaut (de realist, în definitiv) ca prima ediție (epuizată, totuși, în mai puțin de cinci luni): 500 de exemplare. Primele trei evenimente (lansări) la care voi participa cu Maeștrii sunt la Ipotești (miercuri, 21 martie, în Amfiteatrul Laurențiu Ulici al Memorialului Ipotești, de la ora 15), Suceava (joi, 22 martie, în Aula Colegiului Național „Petru Rareș”, de la ora 18) și Iași (vineri, 23 martie, în Cafeneaua Meru din Copou, de la 14.30).





duminică, 18 martie 2018

Institutul Blecher, ediția 170



Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 18 martie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Florentin Popa și Iulian Leonard. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul Stau jos și tac (CDPL, 2017) de Iulian Leonard.

Florentin Popa (n. 1989) a publicat volumele de poezie Trips, heroes & love songs (2013) și Efrafa (2017).

Iulian Leonard (n. 1988) a debutat cu Stau jos și tac (2017), după ce anterior fusese prezent în antologiile Taberei de creație de la Săvârșin: Jde jderi (2014), La negru (2015) și Bungalou 6 (2016).

Moderatori: Claudiu Komartin și Sorin Despot

miercuri, 14 martie 2018

Mâine, la Paris


Mă nimeresc mâine la Paris, unde scriitoarea Cristina Hermeziu a avut delicatețea și generozitatea să organizeze o lectură a câtorva scriitori din România, Moldova și Belgia (reprezentată de admirabilul ambasador cultural care e poetul și traducătorul flamand Jan H. Mysjkin). Voi citi alături de acesta și de Magda Cârneci, Raluca Maria Hanea, Irina Teodorescu, Tatiana Țîbuleac și Vitalie Vovc în Espace 33 (rue Bouret, nr. 33, la etaj), de la ora 18.30 (ora Franciei).  Acolo voi merge, după cum îmi e obiceiul, cu un braț de exemplare din ultimul număr, 20 (2/2017) al revistei „Poesis internațional”, despre care voi și vorbi puțin.


marți, 13 martie 2018

„Maeștrii unei arte muribunde”, ediția a doua


La ceva mai puțin de șase luni de la apariția primei ediții, Maeștrii unei arte muribunde este reeditată de Editura Cartier, de data aceasta în colecția „Cartier Popular”. Voi vedea pentru prima oară nouă carte (pe coperta căreia e-o fotografie de Ana Toma) săptămâna viitoare, când voi avea lecturi din ea în trei zile consecutive, la Ipotești (pe 21, de ziua internațională a poeziei), Suceava și Iași.


duminică, 11 martie 2018

Mă pregătesc pentru o viață îndelungată


          Mă pregătesc pentru o viață îndelungată, Robert, și de-aia îi citesc avid pe poeții greci și latini și mă-ncurajez cum pot scriind versuri demodate și bravând în discuții pe facebook cu scepticii generației mele (să putem turna toate fobiile și anxietațile și frământarea în forme asumabile existențial, până la ultima silabă, îi vânturam de curând unuia dintre ei, căruia cred că i s-a acrit de orice fandoseală, fiindcă viața l-a futut din toate pozițiile, și apoi mă întreb și eu cât din ce spun e adevărat, și dacă nu cumva căutarea asta a unor piedici care să mă rețină din vorbărie și lamentații nu e autoiluzionare sau pamplezir, tabiet de ins care nu mai are nimic nou, dacă o fi avut vreodată, de zis) – îți răspund cu mare întârziere, știu, la întrebarea (pe care de fapt nici nu mi-ai mai pus-o în ultimii ani) care a stăruit mereu, chiar și fără să mi-o adresezi direct, în expresia ta când vedeai fervoarea nostimă cu care scriu și public, și fiindcă m-am fâstâcit mereu când venea vorba să-ți explic pragmatic, neezitant motivul pentru care mă îndeletnicesc cu treaba asta (atât de narcisistă și zdrăngănitoare, admit) pe care n-ai prea-nțeles-o niciodată la fratele tău mai mic.
          Știu, e și cochetărie când îți scriu așa, în realitate aș fi vrut să încep prin a spune: mă pregătesc pentru o viață îndelungată ca a poetului Catul, dar poate că referința ar fi rămas opacă (numai dacă nu ai fi considerat că merită o scurtă căutare pe wikipedia, iar atunci ai fi înțeles repede că mă alint, așa că să nu mergem acolo), și de fapt nu la Catul m-am gândit mai întâi, ci la poetul în legătură cu care unii spun că-i semăn mult – el vorbea, mi s-a povestit, îndeajuns de convins despre viața lungă pe care-o avea înainte, și chiar scrisul lui se fortificase, era migălos și strunit ca al oricărui om pe care-l așteaptă ani mulți și frumoși – și, ce să vezi, a murit pe loc într-un accident de mașină când avea cu doi ani mai mult decât vârsta mea de acum.
          Însă nu vreau să-ți vorbesc acum nici despre imprevizibil, nici despre rafalele de autoiluzionări cu care ne mitraliem adesea când ne privim în oglindă, sau despre teamă (am scris din teamă? din exasperare? dintr-un preaplin? – până la urmă toate clarificările astea sunt insuficiente și al dracului de artificiale), mai degrabă despre cum nu reușesc în scrisul ăsta al meu să clarific nimic, nu-mi iese, pentru că nu fac nici acum față trăitului, și cele mai comune întâmplări și imagini mă prăbușesc în mine și-mi dau peste cap toate încercările de calm, lux și ce o mai fi la care lucrez cam degeaba, despre inabilitatea de a mă strecura printre diferitele forme de violență și rapt al candorii la care-s și eu, ca tot omul, supus de lumea asta, pentru că îmi lipsește ceva, și zău că nu știu ce și mi-e că nici n-o să aflu vreodată. (Și o să tot aștept în zadar, ca ruda aia mofluză și scăpătată.) Pom n-am sădit, fântână nu am săpat, iar când aud câte un bizon literar vorbind despre cărțile pe care le-a scris ca despre copiii lui îmi vine să pun mâna pe levier.
          Distanța dintre noi crește vertiginos: fiul tău are aproape vârsta la care au început la mine crizele și hachițele – și când s-a intensificat furia aceea de a scrie, deci de a rezolva, prin transcrierea stărilor prăpăstioase și a contradicțiilor pe care le trăiam, tot ceea ce nu puteam obține prin acțiune concretă. Între timp am înțeles că scrisul care contează nu poate fi decât acțional, nu doar ca o sumă de strategii de repliere, ci în sensul unei intervenții asupra realului – o chestie destul de abstractă, îmi dau seama, pentru cineva care n-a fost interesat în mod special de genul ăsta de explorare. Și uite cum fac vorbe și iar vorbe, toate ocolurile astea pline de precauții, când de fapt vreau să-ți povestesc o întâmplare trăită recent, un episod în definitiv banal care mi s-a întipărit în minte.
          Săptămâna trecută, în pauza unui atelier pe care îl țineam la Muzeul Literaturii, am tras într-un local din apropiere cu poeți veniți de la Iași, Oradea, Brașov, Chișinău, stăteam acolo și erau cu toții vioi și volubili, iar eu nu mă puteam concentra pe nimic din ce se vorbea în cercul acela – la masa alăturată, într-o încordare pe care am simțit-o de la-nceput teribilă și tumefiantă, un bărbat de vreo 40 de ani, alienat, nevrotic sau suferind de o tulburare ce-l făcea volatil și foarte impulsiv, se așezase împreună cu tatăl său, un om trist, împuținat, a cărui voce calmă și diminuată (ca de catifea și de praf de pușcă înghețat, vorba lui Mircea Ivănescu) reușea cu greu să domolească accesele de mânie, hiperactivitatea și confuzia crescândă a fiului, căruia trebuia să-i înfrâneze clipă de clipă ieșirile nervoase, să-l reasigure, să-l readucă acolo, în focarul ăla de existență împărtășită până la ultimul zvâcnet – totul era la limita suportabilului, aveam impresia că masa va fi răsturnată dintr-un moment în altul, farfuriile, tacâmurile, coșul cu pâine izbite de perete într-o secundă de neatenție a bătrânului, atunci când veghea lui ar fi slăbit și între ei s-ar fi surpat legătura totală ce-l ține (de câtă vreme?) la suprafață pe băiat. Ce s-ar întâmpla, ce se va întâmpla când omul acela blând s-ar prăbuși, iar între ei s-ar căsca o prăpastie, cum va mai putea atunci, mă întrebam, să-l apere de asediul neîncetat al lumii, ce-l va mai putea smulge din febrele și din rătăcirile sale pe fiu, pentru ce, Doamne, blestemul ăsta, cât timp voi mai putea avea grijă de monstrul meu drag?, credeam că aș putea citi pe chipul lui întrebările astea dacă aș fi avut curajul să-i caut privirea, dar eu dădeam pe gât pahar după pahar și înțepenisem acolo, cu siguranță proiectam mult și mă gândeam la fii și la tați, la tata, la tine, și la toate ezitările, lașitățile și ieșirile noastre-n decor. Cum poate fi cântărită disperarea, cât de mult rezistă un om în devotament și în sacrificiul de sine, cuvintele astea pe care le folosim așa de impropriu și de lejer, înainte ca din el să rămână doar o carcasă expusă, o coajă îndoliată plutind pe suprafața apei, printre crocodili, iată, monstrul a fost hrănit, iar lumea lui și-a mai amânat puțin inevitabila spulberare, cineva plătește nota și-l poartă mai departe pe cel vulnerabil prin craterele în care s-ar putea rătăci-n orice clipă, ținându-l foarte strâns de o sfoară subțire și fragilă, ca pe un zmeu în vreme de furtună.
          Și mă tot gândesc de atunci: dacă monștrii suntem de fapt noi, cei liberi să facem orice, chiar și să ne extragem din peisaj, așa, plini de zgura faptelor noastre mărunte, a tuturor alegerilor lamentabile pe care le-am făcut, cu sentimentul că am rămas cerebrali și intacți, consimțind la înceata ocupare a vieților noastre de niște trupe neiertătoare și vicioase, păcălindu-ne până la capăt că totul e-n regulă și la locul lui? Să-mi ierți vorbăria asta fără cap și coadă, fiindcă despre mine nu știu să vorbesc mai limpede de atât. Poate o să treacă, poate că o să reușesc odată să sortez, cu sau fără literatură, cu sau fără atâtea incertitudini, toate lucrurile contradictorii și toate imaginile pe care le-am adunat și care, în lipsă de altceva mai bun, mă compun și mă alertează. Tu să faci bine să ai grijă de tine și de ai tăi, așa încât copiii inteligenți și sensibili pe care îi ai să devină cât mai târziu posibil niște monștri ca noi, cei care n-am fost la Troia, dar nici chiar ușor nu ne e.

joi, 8 martie 2018

Institutul Blecher, ediția 169



Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 11 aprilie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Gelu Diaconu și Daniela Luca. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul Intermezzo (Editura Paralela 45, 2017) al Danielei Luca.


Gelu Diaconu a publicat romanul Fabian (2006) și volumele de poezie Antipoeme (2008), Resurse interioare (2012), Blues (2013) și Resurse umane (2016). Are în lucru două cărți de poezie, Vocile (din care o selecție a apărut în Poesis internațional”, nr. 20) și ziua în care a murit john lennon, precum și romanul Sebastian.

Daniela Luca este, din 1998, redactor de carte, editor, consultant știinţific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). A tradus numeroase cărţi și articole din franceză și engleză. Cele mai recente cărţi pe care le-a publicat sunt volumul de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016) și volumul de poezie Intermezzo (2017).


Moderatori: Claudiu Komartin & Sorin Despot

luni, 5 martie 2018

locus amoenus



au trăit în puterea haotică a disperării și vuietului, cea
care face din ticăloși și spoliatori eroii sălbatici ai clipei.
zăpăciți de harababură, de infamii, de instrumentele strivitoare –
prerogative obscure, judecăți strâmbe, prospecte
ce închideau milioane de interdicții,
muncind, asudând și visând cu nesaț
un loc pentru fiecare și pentru toată lumea.
           
au trăit pe pielea lor înaintarea înceată a igrasiei,
sfidând foamea, sfruntarea, minciunile mercantile
îndesate de oamenii-molie în depozite și în turnuri de fier,
și fiindcă în ei instinctele s-au încăierat, iar vorbele vesele
stârnite de muzică, de vin, de lumina consolatoare
a valurilor de iarbă, a rugilor de mure, a frunzelor de salcâm
s-au înălțat în aer eliberate de hârâitul motoarelor

și fiindcă ochii lor au strălucit la vederea cerului clar și enorm
care e cea mai râvnită răsplată a celui ce tânjește și suferă
și fiindcă despre toate astea nu se poate vorbi drept
decât așezându-te în locul unde un om s-a bucurat
și unde a plâns, unde a gângurit și a fost mângâiat,
știindu-se în pântecul unei case cu gardul albastru
și cu un câine alb și lățos ce lenevește pe prispă

pe ei cine îi va ține minte?
cine va adeveri înfiriparea de gesturi mărunte,
drumul fiecăruia către casă, noapte de noapte,
pașii nesiguri, mestecenii costelivi lângă care au alunecat
fără zgomot, obosiți să mai lupte, să cheme, să prelungească
o viață de om învelită spre ziuă în giulgiu de rouă? – și mâinile lor
au tremurat, cum tremură mâinile mele acum, amândouă.

4/5 martie 2018

vineri, 2 martie 2018

Institutul Blecher, ediția 168




Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 4 aprilie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Ionel Ciupureanu și Robert G. Elekes. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul e timpulsă visăm un măcel (Casa de Editură Max Blecher, 2018) de Ionel Ciupureanu.


Ionel Ciupureanu (n. 1957) a publicat volumele de poezie Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010), Venea cel care murisem (2014) și e timpul să visăm un măcel (2018). În anii ’90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

Robert G. Elekes (n. 1985) a absolvit un doctorat în Filologie, având ca temă opera scriitorilor germani din România anilor ‘70-‘80. Poet, performer și cadru universitar, a debutat cu volumul de poezie aici îmi iau dinții-n spinare și adio (2015), pentru care a primit mai multe premii.


Moderatori: Claudiu Komartin & Tiberiu Neacșu

marți, 27 februarie 2018

Marți, la Colegiul „Noua Europă”


Marți, 27 februarie 2018, de la ora 18, mă las pe mâna Mirunei Vlada (Troncotă) și merg pentru prima oară la NEC (ColegiuNoua Europă, strada Plantelor, nr. 21, camera C), pentru o lectură de poezie alături de Elena Vlădăreanu și de două scriitoare din Ucraina, Katerina Kalitko (n. 1982) și Irina Șuvalova (n. 1986).
Întâlnirea are loc în cadrul unui proiect academic al cărui titlu mă lăsă fără grai, „Revisiting the Nation. Transcultural Contact Zones in Eastern Europe”. Voi citi un poem din Un anotimp în Berceni și alte șase din recenta Douăsprezece secunde până la dispariția luminii. Mâine la NEC se va decide o dată pentru totdeauna dacă românii sau ucrainenii reușesc să topească mai iute nămeții cu viersul lor.

luni, 26 februarie 2018

O nouă carte de Ionel Ciupureanu la Casa de Editură Max Blecher



Prima carte apărută în 2018 la Casa de Editură Max Blecher, e timpul să visăm un măcel, de Ionel Ciupureanu, este al 37-lea titlu din colecția „Plantații” (care s-a deschis în toamna lui 2010 cu Federeii lui Nicolae Avram și Mișcări de insectă a lui Ciupureanu).
După Mișcări de insectă (2010) și Venea cel care murisem (2014), I.C. vine cu un extraordinar volum de poeme în proză ce îl confirmă definitiv, la 60 de ani, ca pe unul dintre cei mai originali și mai memorabili poeți români contemporani.
„Poezia lui Ciupureanu, depoetizată à la Bacovia, ca să luăm un reper autohton, «dodecafonizată», relativizându-și instanța locutorie prin numeroase puncte de fugă, cu voci care compun mai degrabă o bandă sonoră înregistrată ca atare (fragmente de dialog, monologuri masculine sau feminine, uneori confuze, ce induc un timbru transgender, în cheia grotescă și perversă urmuziană din Ismail și Turnavitu: «ochi, favoriți și rochie»), decât un discurs literar… poezia lui, zic, se încarcă, într-o atmosferă de azil de noapte locuit de clodos beckettieni, de o intensitate existențială – implicit lirică – purificată brusc de zgura oricărei recuzite. Textul își leapădă pieile. Nu mai rămâne decât stupoarea de a exista.” (O. Nimigean)
e timpul să visăm un măcel și numărul 20 al revistei „Poesis internațional” vor fi lansate joi, 1 martie, de la ora 17, la Biblioteca Județeană din Craiova (Str. Mihail Kogălniceanu, nr. 9). Vor vorbi George Popescu, Horia Dulvac și Claudiu Komartin, într-o întâlnire moderată de Petrișor Militaru.

Ionel Ciupureanu, e timpul să visăm un măcel
Casa de Editură Max Blecher, 2018
Colecția „Plantații”

joi, 22 februarie 2018

Institutul Blecher, ediția 167




Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 25 februarie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Ilinca Bernea și Dan Dediu. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul 4,5 litri de sânge, miliardar (Casa de Editură Max Blecher, 2017) de Dan Dediu.


Ilinca Bernea (n. 1974) este regizoare de teatru, doctor în filosofie şi artist vizual. A debutat cu volumul de poezie Legile hazardului (1997), urmat de Poeme în Mi bemol major (2002), și volumele de proză: Iubiri în cămașă de forță (2003), Legende Androgine (2004), Semnul Lunii (2006), Cutia Neagră (2015) și recentul Numele tău și alte erezii (Polirom, 2017).

Dan Dediu (n. 1986) a câștigat, după câțiva ani în care s-a remarcat ca unul dintre cei mai promițători poeți ai noului val, cea de-a șaptea ediție a Concursului de debut „Max Blecher” și, ca urmare, a publicat volumul 4,5 litri de sânge, miliardar (Casa de Editură Max Blecher, 2017).


Moderator: Claudiu Komartin

miercuri, 21 februarie 2018

Poemul despre insectă. Pastorală

era o vreme în care scriam împreună cu alții. nici nu știu exact când a-ncetat ăsta să mai fie un lucru firesc în zile și nopți petrecute împreună cu poeți prieteni. este, poate, un privilegiu al tinereții, când nu te gândești prea mult și te pornești să scrii dintr-un capriciu, din curiozitate, dintr-o disproporționată încredere în posibilitățile tale sau dintr-un sentiment pronunțat al solidarității. am scris acum 13-14 ani texte împreună cu Mitoș Micleușanu, Răzvan Țupa și Adina Zorzini, care aveau să se transforme în scenariul unei piese montate de Marcel Țop. acum 8-9 ani, la Constanța, m-am prins în jocul ăsta cu George Vasilievici, în alte dăți și împrejurări au fost și alții de care m-am simțit, în diferite momente, foarte apropiat. unul dintre ei e Cosmin Perța, care, căutând printr-un cufăr cu vechituri, a dat de un text scris de noi doi în timpul unei inteminabile călătorii în nord (spre Vișeu) de acum zece ani și ceva. îl postez și eu aici, puțin înduioșat, puțin nostalgic.


S-a trezit mama în noaptea asta vorbind și a zis:
am pântecul mare, rotund,
am pântecul ca o piele de iarnă peste o carne moale-moale
în care nu mai știu să pătrund.
A zis mama atunci: ai grijă și priveghează,
din clipa asta orice se poate-ntâmpla,
numai de mine, numai de mine să nu te apropii,
decât de ți-e foame,
doar atuncea să vii.

Gândește-te bine, mi-a spus,
cu zece oi și o drujbă poți ajunge departe –
neamul tău de măcelari blânzi
nu a visat niciodată că vreunul
de-al nostru va avea o șansă ca asta.
În compartiment este beznă –
ochii vecinului scrutează abătut cerul, așteptând
un semn cât de mic de la insecta din inimă.


Insecta, ca insecta, îmi zic,
dar până aici, la sâmbăta sâmbetelor,
insecta a avut ce să facă.
Gândește-te bine, îmi spun,
de aici încolo nu-i mult de mers,
numai de-acolo încolo mai e ceva.
Nu se face așa, nu se face.
De când insecta asta a început să umble nu mai am liniște
și îmi spun: mi-e moale inima de o vreme încoace, mamă.
Moale-moale, ca o bucată de carne proaspătă,
stoarsă de grăsime și sânge în vas.
Și dacă e așa, mamă, cine să mai privegheze,
când aici, în curte la noi, unii au început deja
să taie cu drujba ce-a mai rămas?

Ce-a mai rămas?
Un cântec de adormit măcelarii
(nu-i greu să murmuri
cât să rămâi treaz, cât să nu
rătăcească drumul insecta) –
mai ales dacă ai și drujba
pe-aproape. Asta am învățat de la tine, mamă,
când mâinile tale smulgeau buruiana de leac
și-o zdrobeau – iar eu dogoream
înfricoșat de soarta bietelor oi
ce rătăciseră din vina mea
prin valea întunecoasă,
unde-i belșug de iarbă
înaltă, dulce și moale-moale.

Dar insecta nu e chiar inima, mamă,
căci ea nu mușcă tocmai așa,
carne din carne smulsă,
ci mai aproape carne smulsă din carne.
Și când dogorește insecta e lumină mare,
ca moartea ni se așază pe chip
și stăm ficși de parcă nici nu ne-am mai mișca vreodată,
și de acolo ni se trage când ni se trage.
Zic unii că nu-i nicio moarte
ca pajiștea liniștită și moale, ca iarba
ca sunetul ei în răcoare.
Nu e nimic la fel de aproape de noi
ca liniștea aceea uitată:
o pajiște verde în vântul tăios,
cu fire lungi-lungi și verzi ca otava
prin care se plimbă insecta.


Cosmin Perța & Claudiu Komartin,
2007

joi, 15 februarie 2018

Institutul Blecher, ediția 166




Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 18 februarie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Veronica Ștefăneț, Anastasia Palii și Iulia Iaroslavschi. În cadrul evenimentului va fi lansată antologia grupului „Noii Barbari” din Chișinău, Opt’ (Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu, Chișinău, 2018).


Veronica Ștefăneț (n. 1985, Chișinău) a absolvit liceul „Gh. Asachi”. Studii neterminate la Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova. Grafician la televiziune, director AO „Trigon”, director executiv Ethno Jazz Festival.

Anastasia Palii (n. 1993, Fălești) a absolvit Facultatea de Arte Plastice și Design, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, secția Arte Decorative. Urmează un master în Design Grafic în cadrul aceleiași facultăți.

Iulia Iaroslavschi (n. 2001, Chișinău) este elevă a Liceului Teoretic „Spiru Haret”.  Frecventează Atelierul „Vlad Ioviţă” de la Biblioteca Publică „B.P. Hașdeu”.


„Tânăra poezie de azi are chipul Rodicăi Gotca, Anastasiei Palii, Veronicăi Ștefăneț, Doinei Roman-Baciu, Elenei Răileanu, Iuliei Iaroslavschi, al lui Vitalie Colț și al lui Artiom Oleacu. Nu toți, firește, și-au găsit drumul lor, unii încă și-l mai caută, dar cei care și l-au găsit nu seamănă cu Buzu și Țvetov. Scriu o poezie diferită, cum este diferită și viața pe care o trăiesc. Citind antologia, sper să vă convingeți că cei din Opt sunt niște tineri poeți adevărați. Eu m-am convins de asta.” (Dumitru Crudu)


Moderator: Claudiu Komartin