joi, 27 iulie 2017

Dan Verona


Dan Verona

       Un poet salutat cu mare entuziasm la debut și receptat în anii '70 (și poate în prima parte a anilor '80) la superlativ de către Alexandru Paleologu (care îl compară pe tânărul debutant cu Hölderlin), Lucian Raicu sau Laurențiu Ulici este Dan Verona, care a-mplinit de curând 70 de ani. O aniversare lipsită de ecouri, cum e, de altfel, literatura pe care autorul Nopților migratoare a scris-o până la sfârșitul „întunecatului deceniu literar nouă”. După această dată, Verona nu a mai publicat, impunându-și (sau retrăgându-se în) tăcerea pe care o anunța poate, ca pe un ideal căutat febril, în poezia sa de tinerețe („Se cuvine tăcere”).
       Născut în 1947, așadar de o seamă cu Ion Mircea, Adrian Popescu și Dinu Flămând, debutând la un an după Istm, UmbriaApeiron sau Invocație nimănui a lui Dinescu, Verona face parte dintr-o promoție clasată în general ca „manieristă” sau „barocă”, iar principalele trăsături ale acestui „grup” (cu reprezentanți, totuși, foarte diferiți ca structură și traiectorii ulterioare) se regăsesc în cărțile sale de poezie dintre 1972 și 1987: orfism, prețiozitate, parabolic, gesticulație largă, cu sensuri sacramentale. Autor al versurilor pentru muzica folk a lui Hrușcă, Șeicaru, Socaciu sau Baniciu, Dan Verona pare unul dintre protagoniștii uitați ai unui moment artistic caracterizat prin evaziune, euforie și livresc. Desigur că, sub presiunea noilor discursuri pe care le impun 80-iștii, imnicul, grandilocvența și scenariile hiperestetizate de care sunt pline Nopțile migratoare (1972), Zodia măslinului (1974), Cartea runelor (1976), Dați ordin să înflorească magnolia (1977), Viața la treizeci și trei de ani (1981) sau Balada vestitorului și alte poeme (1987) intră într-un con de umbră, iar evoluțiile de mai târziu ale poeticității din spațiul românesc nu au favorizat revenirea în actualitate a lui Dan Verona.
       Și totuși, unele accente din poezia sa aveau să se mai modifice pe parcursul celor 15 ani în care a fost activ (făcând loc unei poezii mai tranzitive, mai orientate către cotidian și biografic, poate și spre un fel de textualism timid, ca în poemul „Crima perfectă”), fără a modifica în mod esențial principalele coordonate ale unui discurs de suavități și beatitudini, în care pot fi descoperite totuși ruperi de ritm și momente de intensitate vulnerată. De altfel, cu romanul Îngerii chilugi (1982), precum și în câteva poeme din anii '80 (dintre cele care au rezistat cel mai bine până astăzi), D.V. pare un scriitor care îl anticipează pe Nicolae Avram, fiind cel dintâi care scrie despre copilăria petrecută în orfelinat. 
       Mi-am amintit de Verona de curând, când mi-a picat în mână volumul poetei iraniene Forough Farrokhzad, Întâlnire în noapte, apărut în 1988 la Univers și tradus de acesta împreună cu Vasile Sofineti – nu știu ca după această dată să-și mai fi pus semnătura pe ceva, până la ediția bilingvă Poeme alese / Selected Poems, apărută în format electronic acum șase ani la Contemporary Literature Press, generosul proiect coordonat de către Lidia Vianu, în care îi implică de ani buni pe studenții de la masteratul său de Traducere a textului literar.



Rugă pentru Jim Clark, automobilist de Formula 1


Nu, bătrâne, tu nu participi
La această cursă pe care o urmăresc acum
Din fotoliu, aşteptând meciul de fotbal.
Crainicul, corect, m-a informat c-ai apucat-o spre cer
Cu Lotusul tău într-o duminică de cenuşă.
Se spune c-aveai geniu, bătrâne,
Ai fost denumit scoţianul zburător, de câteva ori
Ai dat ochii cu moartea, dar tu de fiecare dată
Te-ai ridicat şi ai pornit mai departe.
Erai privit ca un zeu, nimic nu te putea îndoi –
Înfrângerea avea miros de colet cu sâmburi
De piersici. Ai fi fost un strălucit fermier
De-i ascultai pe părinţi. Ai fi avut copii de-o
Urmai pe Sally Stokes, prietena ta. Dar ţie
Ţi-au plăcut mai mult caroseriile lucitoare.

Dumnezeul tău avea forma unui automobil
Cu viteză de o mie pe oră. Erai un seism
De zăpadă, bătrâne, şi ai dispărut într-o
Duminică de cenuşă, când nimeni nu s-aştepta,
Undeva prin Germania, la treizeci şi doi de ani, spune
Crainicul, într-o cursă obscură. Acum poate bolidul tău aleargă
Pe şoselele cerului căci nu te cred lecuit.
Să te ocrotească steaua automobiliştilor măcar
Acolo în cer, unde nimeni nu are pentru ce se grăbi.
Aici însă cursa continuă. Şi delirul ne cuprinde pe
Toţi, automobilişti, infanterişti, optimişti, pesimişti,
Toţi alergăm, cu ochii închişi, cu ochii deschişi,
Cu toţii, în maşini, în fotolii, în colivii, sau pe rug.

Copilăria se depărtează de noi ca un satelit
Cu misiunea încheiată, în adâncul frigului cosmic.
Mai rămâne o vagă senzaţie în trup
Asemeni sărutului unei vedete de cinema
Căpătat la marea înghesuială.

Suntem cu toţii automobilişti de formula 1, bătrâne,
Şi ca şi tine o sfârşim într-o fundătură
Ca un scenariu absurd. Ca şi pe tine, pilot de
Grand Prix, ne paşte moartea de formula 2.
Şi aici în fotoliu, privind cursa aceasta îndrăcită,
Nici nu ştiu cine se află, eu sau albastra mea fantomă,
Nici nu mai ştiu cine adulmecă stelele
Pelerinul nocturn sau fantoma lui mohorâtă.
Ieri femeia aceea avea douăzeci de ani
Şi părul ei roşu incendia copaci şi biserici,
Astăzi limuzina din ea e o simplă conservă pe roţi.
Precum Ulise cândva ne-am legat de catarg
Dar ceea ce auzim, bătrâne, înspăimântă sturzii
De aur ai imaginaţiei şi aşează pe fruntea amurgului
O aureolă de lacrimi. Cântăm cu toţii
Psalmii automobilului sacru, o rugăciune publică
Asemeni unei mări se revarsă, unindu-ne, risipindu-ne,
Şi cursa continuă, o forţă inexplicabilă
Ne ţine legaţi de pământ

Şi numele tău îl mai reţin graţie memoriei
Acestui poem, crainicul de mult te-a uitat,
Începe meciul de fotbal,
Acum e târziu şi nu mă pot ruga pentru tine
Decât în fugă, bătrâne, în fugă…



Frumoasa suedeză


Frumoasa suedeză goală într-un Rolls-Royce de aur –
Utopia adolescenţei.

Atât de vie era în imaginaţia noastră
Încât o vedeam pretutindeni – în cupole în
Trenuri în fresce chiar şi pe zidul bisericii
Făcând imposibilă Judecata de apoi îmblânzind măştile
Încrâncenaţilor judecători cu pielea ei
Dulce-trandafirie transformând iadul într-o
Mică bombă unde puteai chefui până la ziuă.

                               Şi chipul ei era atât de real
Încât îi auzeam părul foşnind asemeni străzilor întunecoase
Revărsându-se
Ca o maree cu veveriţe peste zeii mizeri
Ai cantinei peste contrabasul sărbătorilor
Mohorâte

         O, trupul ei magnific
         Ca un best-seller citit pe furiş
         La orele de latină –
Şi plutonul feroce de profesoare bătrâne
Visând s-o vâneze ca pe Maria Stuart!

Acum frumoasa noastră suedeză
Tot mai rar se arată
S-a mai îngrăşat a căpătat sex
Uneori dă semne de osteneală s-a plictisit
Să tot stea goală în auritul Rolls-Royce

În aşteptarea noastră mestecă chewing gum

Chiar şi noi ne-am schimbat
Cu toate că n-o recunoaştem
Cu fiecare zi devenim mai tăcuţi
Mai pierdem un zeu mai decapităm un amurg
Mai surâdem cobailor mai ţinem locul bisturiului
Maşinii de scris tigrului din grădinile zoologice.

Când ajungem acasă ne rugăm să fie somnul

                                            cât mai adânc



Cântecul îngerilor chilugi


Noi suntem îngerii chilugi
Rotund este capul nostru – o ghiulea
Pentru o popicărie divină
Noi n-am cunoscut îmbrăţişarea maternă
Sfânta familie pentru noi e o reclamă de lux
Nu ştim cum arată o casă o candelă în peretele nopţii nu ştim
Noi nu avem decât o stea de ocazie
Noi suntem aruncaţi la uşa bisericii
Pentru a forţa mila divină
Fratele nostru este câinele fără stăpân
Noi nu ştim decât rugăciunea pâinii cu marmeladă
Sfânta noastră veşnica marmeladă eroică
Noi nu suntem decât un număr matricol
N-avem bunici generali şi nici corăbieri
Amintirile noastre sunt nule ca praful nealterat de provincie
Destinul nostru – deplorabilă compilaţie

Noi suntem îngerii chilugi –
Din mâhnirea noastră fariseii vor scoate o frumoasă parabolă


din volumul Viața la treizeci și trei de ani (Cartea Românească, 1981)

2 comentarii:

  1. ”...înlănțuiți am ascultat cîndva
    murmurînd cohorte de lire
    și nouă ni se vedea muzica în trup
    ca o plîngere.
    Dar acum
    cînd se sfîrșește hrana acelei lumini
    care izvor
    va mai arde în tine
    iubito ?
    Se cuvine tăcere.
    Ca și cum
    axa universului s-ar înclina
    cu luminoasele-i roiuri.
    Ca și cum
    într-o cetate
    sub apă
    poetul
    Bacovia ar cînta la vioară.”

    RăspundețiȘtergere
  2. Sa-ti fie ziua asa cum o visezi.
    Poate o perfecta zi perfecta.
    Sa ramai.
    Sa faci sa se-ntample in continuare lucruri frumoase.
    Intr-o lume in destramare.
    La multi ani!:)

    RăspundețiȘtergere