marți, 1 iunie 2010

Ion Monoran (1953-1993)

Despre Ion Monoran am vrut să scriu mai demult, dar nu prea ştiam cum să mă apropii de poezia lui. Un poet ale cărui cărţi apar după moartea sa nu poate fi citit decât cu rezerva că poate el şi le-ar fi construit altfel, că şi-ar fi selectat poemele şi le-ar fi organizat într-un mod diferit. Dar volumul Eu însumi (Cartea Românească, 2009), îngrijit de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, întăreşte, după Locus periucundus (Marineasa, 1994) şi Ca un vagabond în flanelă roşie (Marineasa, 1996), opinia că, dacă ar fi avut ceva mai multă şansă, formula poetică originală şi extrem de coerentă cu sine a lui Ion Monoran ar fi putut sta în centrul canonului 80-ist. În discursul lui Monoran, euforia beatnicilor întâlneşte nervul etic al literaturii nemţilor din Banat (în primul rând Rolf Bossert). În cele mai bune poeme ale sale, Monoran e un poet ce pare, după treizeci de ani, mai direct şi mai actual decât majoritatea lunediştilor 80-işti (poate fiindcă ironia e, la el, în plan secund faţă de implicarea socială, ilustrând mereu acea vitalitate disperată despre care vorbea Pasolini).

Un comentariu:

  1. Cartea chiar merita citita, mai ales ca in ea se observa caracterul revolutionar (din orice punct de vedere) al lui Monoran.
    Mai mult, atmosfera din Timisoara de la acea vreme capata un contur bine infipt in versurile sale.
    Fain!

    Cheers!

    RăspundețiȘtergere