joi, 23 februarie 2017

Vineri, 24 februarie, lectură de Dragobete


Diseară, de la ora 18, în sala Studio a Teatrului de Comedie (Str. Sf. Dumitru, nr. 2, sect. 3, București) voi citi alături de alți șase poeți, iar filosoful Mihai Șora este invitatul special al întâlnirii. Fiind un eveniment de Dragobete, desigur că va fi poezie de dragoste: fiecare dintre noi șapte va citi câte șase poeme proprii și unul scris de altcineva.



Irina


Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimi
şir – şi lumea
încetinind în ritm

cu freamătul pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.

Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.

Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.


(din Circul domestic, 2005)



iubesc acel oraș


aş vrea ca dimineaţa asta să aibă mâinile tale
pentru că noaptea a fost adâncă şi rece
„adâncă şi rece”, am putea spune

ca o gură de filosof
rătăcită printre file
întunecate

aş vrea ca dimineaţa asta să aibă spatele tău:
talger acoperit de o piele trandafirie,
sub care pulsează aştri prietenoşi

iubesc acel oraş îndepărtat
în care au botezat lumina
blândă a înserării
cu numele tău.


(din Un anotimp în Berceni, 2009)



ca un poet dintr-un film coreean


în după-amiaza aceea am stat
cu un animal tulbure-n piept
pe una din băncile de la universitate
și totul în jur îmi șoptea că ratasem
iar mâinile mele așezate pe genunchi
spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani 

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune
și oricât aș fi încercat nu
mai păcăleam pe nimeni că aș fi un băiat rău).
 
se lăsa seara. pe cer se vedeau luminiţe
poate se anunţa ceva, I couldn’t care less.
 
lângă fântână, doi porumbei grăsuţi trezind
imaginea sânilor tăi într-o dimineaţă:
te priveai în oglindă cu părul puţin ciufulit
și cu zâmbetul acela în stare să mă facă să-mi
doresc să fiu unul dintre oamenii buni
care hrănesc porumbei. 

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,
oameni treceau, se strângeau în braţe,
se despărţeau
și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean
gândindu-mă că tu trebuie să pleci
și norii sunt atât de frumoși.


(din Cobalt, 2013)



Poem de dragoste


Căluţul de lemn nu se mai leagănă
piticii de grădină au căzut cu faţa în jos.

Te-am cunoscut în luna fructelor roșii,
când mâinile erau un evantai prăbușit.

Faţa mea tristă a trecut pe lângă tine, prin faţa ta,
a inventat o parte din cer, apoi niște dealuri,
o herghelie și o barieră de ceaţă care
să te împiedice să mai pleci,

faţa mea și-a amintit totul despre dorinţă
despre parfumul ei violent
bâjbâind prin întunericul rădăcinilor.

Păunul dormea când ai trecut prin apă
în zori, ca printr-un sânge leneș.

Fantomele s-au risipit, cu zornăit de lanţ
căzut pe pietre ude.

Pe malul celălalt, ploaia se adăpostea sub păsări.

Te-am primit în casa cu acoperiș strâmb
și te-am învelit cu o cheie.


(din Cobalt, 2013)



cobalt


soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte
peste recife
şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază
păsări necunoscute este cobalt
rezistenţa la compromis şi la neputinţă
a fost întotdeauna cobalt
şi frica nocturnă pe care am vrut să
o bat ca pe un animal încăpăţânat
e cobalt
mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat
e cobalt
şi muşchii mei alungiţi şi compacţi asudând
de bucurie şi groază în faţa iubirii
sunt cobalt
şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia
mi-o mai trezeşte
este cobalt
iertarea târzie a mamei este cobalt
cobalt voinţa de a mă împotrivi armelor totalitare ale uitării
frunza căzută pe luciul apei
în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea
e cobalt
nevoia de tine a fost şi încă este
cobalt
şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat
versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
scoate din cap
e cobalt
sunt lumi cu ceruri minuscule şi
sunt lumi fericite
în care memoria este speranţă
şi rănile sunt dinainte vindecate
sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni
şi presimţirea lor
e cobalt
şi când îţi voi vorbi din nou despre dragoste
să nu crezi nici un cuvânt
ochii mei de cobalt îţi vor
arăta
în acea zi
totul.


(din Cobalt, 2013)



Poem cu tine și un oraș de provincie


Mi-ai cerut să-ți descriu într-un poem
orașul și lacul în ceață,
micul debarcader adormit.
 
Descrierea e un procedeu ca oricare altul,
dă-mi un motiv simplu și te voi compara
cu orice.
 
Deghizează-te în fetiță și bate-mi la ușă
când începe să nu îmi mai pese.
Ieși în calea mea cu kalașnikovul nevrozei.
 
Nu vreau să descriu nimic.
 
Orașul tău e crud și murdar,
o să învăț să-l iubesc pentru tine.
 
Lacul e mic și meschin, iar parcul din jurul lui
pare opera unui maniac.
Debarcaderul e o ruină.
 
O să mă obișnuiesc și cu asta.
 
O să inventez cele mai frumoase minciuni
cele mai simpatice mici demențe.
 
Până voi uita
până voi adormi în sfârșit.


(din antologia colectivă Cum iubim, 2016)



Ioana Maria
de Geo Bogza


V
Ioana Maria sunt dimineți tulburi
când ceva rău trebuie că s-a întâmplat în lume
nori obosiți și murdari acoperă cerul
și păsările trec prin aer, umede.

Într-o astfel de dimineață, Ioana Maria
după ce toată noaptea cerul fusese sfâșiat de fulgere
și eu de gheare lăuntrice, ascuțite și fără milă
am venit la tine și ți-am spus:
e un lucru în lume Ioana Maria
pe care numai tu trebuie să-l știi
ca și plânsul acestei dureroase dimineți.

Tu ai ascultat Ioana Maria
erai atunci frumoasă și tristă
și plângeai încet
pentru același lucru.

Și când am ieșit pe urmă în stradă
am aflat că prietenul nostru, aviatorul
murise în dimineața aceea atât de chinuită;
și noi eram triști și plânși Ioana Maria
și pentru prima oară prieteni;
mergeam pe străzi îmbrăcați în fulgarine
și tu aveai în mână un buchet mare de liliac.

Era o dimineață de primăvară, Ioana Maria.


(din Ioana Maria. Șaptesprezece poeme, 1937)

marți, 21 februarie 2017

Centaurul


Aici suntem: în mijlocul unei lupte încrâncenate pentru putere între clasa politică și un angrenaj dificil de descris (căci relativ invizibil, cu excepția a ceea ce ni se arată cu insistență) alcătuit din o parte importantă a sistemului judiciar, mână în mână cu ceea ce e numit azi „comunitatea de intelligence”; o alianță periculoasă, fundamental antidemocratică, ce s-a afirmat ca o forță generatoare de progres – ceea ce nici nu e de mirare pentru o țară în care toate-s pe dos ca România.
Fenomen vechi, intrat în fibra și mentalitățile adânci ale românilor, corupția are la noi origini care coboară mult în istorie – cel puțin până-n secolul al XVIII-lea, în vremea marelui jaf fanariot, comparabil cu exploatarea Africii sau a Indiei în perioada colonială. Și, fiindcă acest fenomen nu a putut fi stopat sub nici un chip și fiindcă reformarea clasei politice (eșuată lamentabil în ciuda speranțelor puse acum 10-15 ani în generația decrețeilor) s-a dovedit încă o vorbă goală, o mână de magistrați și de șpioni au decis că ei știu mai bine și că trebuie să se ocupe de treabă lucrând peste sau pe dedesubtul mecanismelor democratice. Adaptabil și lipsit de scrupule, președintele Băsescu a creat cadrul pentru ceea ce avea să devină un fetiș și o obsesie națională, anume lupta anticorupție, iar zișii iubitori de dreptate s-au pus pe treabă.
Cum însă puterea smintește, și întrucât nu poți înfăptui binele printr-un șir de compromisuri și de alianțe ticăloase, centaurul DNA-SRI (sprijinit discret, în ultima vreme mai mult din vorbe, de „cancelariile” aliaților occidentali, care au și ei destule pe cap) a ajuns să se încurce în propriile intrigi și să-și compromită agenda, care era în esență pozitivă și folositoare unei națiuni deșelate de o clasă politică spoliatoare.
Rezultatul se vede acum: polarizarea între cleptocrația lipsită de orice rușine (care pune semnul egalității între deținuții politici din stalinism și politicienii, funcționarii și oligarhii autohtoni care n-au știut să se acopere destul de bine, fiind, ca urmare, obligați la mici penitențe convenabile) și acest angrenaj în care un parchet de temut și cel mai important serviciu secret lucrează tot mai acerb pentru păstrarea poziției intangibile pe care și-au consolidat-o în ultimii ani. Deși demersurile inițiale de „asanare” au fost binevenite (pentru că au băgat cât de cât frica în politicieni & afaceriști prăduitori), acțiunile justițiarilor de conjunctură au cam luat-o razna. Și, cu cât încearcă mai tare să se sustragă de sub orice control (după emanciparea față de Băsescu, președintele Iohannis este un bun și util colaborator, nicidecum un stăpân), centaurul la taior e, din păcate, tot mai imprevizibil și mai lipsit de scrupule. Cu cât se simte mai încolțit, cu atât va fi mai haotic și mai pregătit să folosească orice îi e la-ndemână. Obligați să-i luăm partea pentru că a apărut dintr-o necesitate, trebuie acum să-i privim acțiunile cu entuziasm moderat și cu ceva mai puțină îngăduință. Ceea ce am aflat recent în legătură cu F. Coldea și cu L.C. Kövesi trebuie să le dea de gândit până și celor mai mari susținători ai „salubrizării” pe care instituțiile conduse de aceștia au pornit-o.
Acumularea excesivă de putere la care am asistat destul de nepăsători (fiindcă, s-o recunoaștem, am fost foarte mulțumiți de pozele pe care DNA și le-a făcut în acești ani cu vânatul) creează întotdeauna dezechilibre care afectează tectonica unei societăți. Când cineva ajunge de neatins într-un stat, acela începe să se creadă un fel de zeu al ținuturilor peste care împarte bogății și pedepse.
Nu se poate să fi uitat lecția mitologiilor: cu oricât fanatism ai crede în ei, zeii sunt adesea aberanți și lovesc la întâmplare.

vineri, 17 februarie 2017

Institutul Blecher 145




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 19 februarie 2017, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Nora Iuga, Radu Ștefănescu și Dan Mihuț. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea volumului de poezie important e să te faci nevăzut, de Radu Ștefănescu (Tracus Arte, 2016).


Nora Iuga (n. 1931) a debutat cu volumul de poezie Vina nu e a mea (1968). A fost membră a cenaclului „Luceafărul” condus de Miron Radu Paraschivescu, în care s-a concentrat nucleul grupării „onirice”. A publicat mai multe romane și numeroase volume de poezie, printre care Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982), Dactilografa de noapte (1996), Spitalul manechinelor (1998), Autobuzul cu cocoșați (2001), Fetița cu o mie de riduri (2005), până la recenta Ascultă cum plâng parantezele (2016), pentru care a primit Premiul Cartea de Poezie a anului.

Radu Ștefănescu (n. 1953) a scos în 2016 volumul de poezie important e să te faci nevăzut, precum și traducerea unei noi ediții a sonetelor shakespeariene, la editura Cartier.

Dan Mihuț (n. 1973) a fost redactor-șef, ulterior director al revistei „Tomis”. A publicat volumele de poezie AutoDaFé (2008) și trei mese pe zi (2012).


Moderator: Claudiu Komartin

miercuri, 15 februarie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Ben Corlaciu


Ben Corlaciu (1924-1981)
se naște la Galați pe 6 martie 1924. Tatăl său, Nicolae, era originar din Munții Apuseni, iar mama, Rozalia – din Maramureș. După ce jandarmul Nicolae Corlaciu își încheie misiunea la Galați, familia se întoarce în Groșii Țibleșului, iar tânărul Benjamin e crescut, până la vârsta liceului, de către un unchi. La 12 ani merge la București, unde termină liceul, iar apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în 1947. Precoce, debutează cu Tavernale (Editura revistei Cadran, 1941), volum urmat de Pelerinul serilor (Alfa, 1942), Arhipelag (Editura Prometeu, 1943) și Manifest liric (Editura Forum, 1945). Cu Arhipelag, poezia lui Ben Corlaciu iese din adolescență, iar tânărul poet se afirmă ca unul dintre cei mai puternici și mai originali autori ai momentului. Redactor la „Albatros”, Corlaciu este un anticalofil și un insurgent boem, care dă până la 22 de ani (în 1946 iese romanul Moartea lângă cer, reeditat de-abia în 1967) câteva dintre titlurile de prim raft ale generației sale. Volumele de povestiri și nuvele publicate între 1949 și 1951, precum și cele două romane de mai târziu, nu vor mai atinge nivelul cărților sale de tinerețe. Revine la poezie după 1970, publicând Poeme florivore (Editura Eminescu, 1972) și antologia Starea de urgență (Cartea Românească, 1972), ce cuprinde toată poezia sa de până atunci, așezată în ordine inversă, de la ciclul intitulat Explozia sertar (1971-1955), urmat de Postumele (1967-1945), până la cele patru cărți din tinerețe. Emigrează în 1975, stabilindu-se la Paris, unde face greva foamei pentru ca familia să-i fie lăsată să îl urmeze. În țară, atacuri imunde la adresa lui Corlaciu sunt găzduite de „Săptămâna”, autorul exilat fiind calomniat într-o manieră grotescă de Eugen Barbu. Moare pe 15 iunie 1981, în condiții neelucidate: împușcat în metroul parizian, posibil de către agenți ai Securității.



Fiul mlaștinei


Eu sunt poetul Ben. Corlaciu,
al doilea drac și cel mai puternic,
umblu cu tălpile pline de smoală,
mereu ursuz și nemernic.

Mama mea a fost o broască țestoasă,
m-a făcut cu trestia cea mai înaltă,
am fost alăptat de-o baltă râioasă,
culcușul mi-a fost tot o baltă.

Eu sunt poetul Ben. Corlaciu,
care-am crescut prin mlaștini clocite,
cer am avut un fund de apă
răscolit de trestii prea învechite.

Un singur nufăr mi s-a prins de gât,
odată, demult, într-o seară:
nu mă văzuse cât sunt de urât
și cald s-a cuibărit la subsuoară.



Prezicere


Atât de-nfrigurata pleoapelor pojghiță
tremură în somnul albastru – cafeniu.
E târziu, fetiță,
e târziu –
și steaua mea și îngerul se joacă de-a pustiu.

Oare luna asta-i beată criță,
de-i e mersul ca un orolog stricat?
De-atât coniac băut, s-o fi uscat
și fundul sticlelor zvârlite pe podea.

E târziu ca un pas, pe care nimenea
nu-l mai vâră-n născătoare sau în altceva.
Ceru-i ca butoiul fără fund,
coniacul ăsta-i negru și rotund
sau ca steaua-n formă de omletă.

Ochiul doamnei s-a schimbat – monetă,
pirueta nopții sângeră-n călcâi.
Unde-i omul care va țâșni întâi
ca un guturai erotic peste pat
sau împins sub masă, ca și câinele
bătut la coadă și pupat în bot?

x, y, z –
ecuație proastă ca o femeie;
virgină, iapă aeriană sau ied:
aceeași beție pe calea lactee.

Bobi de râie adunați în ciorchine,
poetul îi stoarce de zeamă – vin;
noapte cu flori, o inimă și – cine
știe câte frunze, agheasmă și cât pelin.

Zămislire perpendiculară,
ca „luna aceea de la Trebizonda” –
erotica lună a lui Geo Dumitrescu,
omul cu dinții și palmele de ceară,
cel mai ofticos dintre prietenii mei.



Câteva rânduri despre viața de ieri


Ronțăiam Soarele, prietene – și-n loc de apă
așteptam ploile, ca să-mi spele picioarele;
de atâta foame mă durea și creierul mic,
sângele mi se urca la 39 de grade
și, ca niște ramuri, se prelingea spre buric.

La două palme de mine zburau limuzinele,
înăuntru zăream o frunte îngustă și-un pântec umflat;
uneori câte-o doamnă frumoasă fuma la volan:
aș fi vrut s-o întreb cât de mult a mâncat,
însă prea eram rupt și semănam a golan.

Ehei, cât de mult aș fi vrut să muncesc,
să port cărămizi la bina ori să dau cu ciocanul.
Și totuși eram nevoit să umblu haihui,
fiindcă umerii, slabi, nu țineau greutatea,
se prăbușeau sub betonul armat al oricui.

Diminețile mă găseau cu pete-n obraz,
îmi întorceam cămașa pe dos ca să fie curată
și-n loc să mănânc scriam un poem
pentru oamenii din oraș și pentru necaz
(necazul pe care n-am să-l mai uit niciodată).

Trecătorii zâmbeau și credeau că-s nebun
sau c-am ieșit de sub poduri să fur nu știu cât de la bancă;
oricum, își fereau buzunarul și duceau mâna la nas,
deoarece miroaseam a cucută bolnavă
și nu meritam să privesc lanțul de aur cu ceas.

Și astfel mă strecuram odată cu orele
ca și cum m-aș fi scurs lângă ziduri
odată cu ploaia, odată cu viața,
adunând nopți după nopți între riduri –
și imensa căciulă a soarelui nu mai ieșea.
La fiecare colț auzeam:
piază rea! piază rea!



Doamna Mecena

            Poetei Ronsardo Castro


Într-o dimineață a strâns vreo doi-trei poeți
și le-a spus că-nainte de moarte le dă o-ncăpere
în care să râdă, să plângă, să mănânce scaieți
și să-și bată joc de oameni și de durere.

Doamna aceea scria poezii și iubea
o pisică modernă și bleagă,
asculta o-ntâmplare tristă din scurgerea mea,
ca și cum mintea nu i-ar fi fost întreagă.

De câte ori mă opream, auzeam
un preludiu sau ceva asemănător,
țâșnind ca o apă, dincolo de geam,
pe unde călcau genunchii călătorilor.

Când a trecut în lumea drepților, doamna Mecena
mi-a lăsat prin testament o bucată de lună,
un aparat de radio și toată antena
cu care, noaptea, prindea o melodie nebună.

De atunci, locuiesc ca un smintit,
într-o cameră cu plante și fum pe pereți,
adun și eu în fiecare seară, când nu-s amețit,
o pisică, un câine și câțiva poeți

și le vorbesc, de parcă aș fi un copil,
despre doamna Mecena și despre ochii aceia ai ei
cu care umblă prin pod, nevăzut și tiptil,
de câte ori ochii mi-s galbeni și grei.



Pisica


E-așa de galbenă și-atâta e de lentă
pisica asta, ca femeia mea;
când dă din coadă, îi miroase-a mentă
și umbletul și ultima ei stea.

Fluidă, ca un cerc în apa serii,
îmi spală mâinile și miorlăie prelung
de câte ori încerc să o alung
din casa asta plină de mizerii.

Adormi sleit, cu ea la căpătâi –
dacă mi-i frig îmi suflă pe obraz,
șoptește nu știu ce, ca un poem,
iar eu o-njur și plâng, că mi-i necaz.

Aduce vrăbii, să mâncăm – și pui,
ba câteodată chiar o pâine-ntreagă;
hoțește calcă-n casele oricui
ne fură luna asta umedă și bleagă.

O plimb cu mine, printre oameni mulți,
cari ne privesc, ne-aruncă dracilor
și râd, iar noi suntem desculți
și dăm cu tifla în morala lor.

Pisica asta noaptea mă deșteaptă
când simte că m-afund în heleșteu,
îmi linge, ca o iasmă, palma dreaptă
și-mi spune că l-a prins pe Dumnezeu.

E-așa de rătăcită, parcă nu e
decât o umbră alungată peste tot,
iar când privește-n flacăra gălbuie
îmi vine ochii din orbite să mi-i scot.

În zori se uită ca și cum ceva
i-ar fi străpuns pupila arămie –
o fi nebună ori știu eu, că prea
îmi seamănă și prea e zurbagie.



Manifest liric

    Oamenii spun că Europa e centrul de gra-
vitație al culturii.
    Totuși, eu aș pleca spre Cape-Town sau,
în cel mai grav caz, oriunde în afara meri-
dianelor acestui continent.
    De altfel oamenii sunt obișnuiți să se
creadă – fiecare-n parte – buricul Pămân-
tului.
    Așa că negreșit realitatea trebuie să fie cu
totul alta.


O sticlă de vin, și încă una,
că venim dintre oameni iluștri și bogați
care ne-au spus că nu merităm să fim decât dezbrăcați
și cărora le este totuna
că dormim pe maidan, lângă o casă
cu șapte etaje și-o sevitoare țâfnoasă.

Astăzi am găsit niște bani
pe stradă – sau, dacă vreți, i-am furat;
însă n-am să mănânc, fiindcă scrie
undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat
și-mi place să mă joc cu păduchi și țigani.

Mai adu, mai adu, mai adu,
și nu te uita c-am slăbit într-atât;
dacă vrei, poți să mă prinzi și de gât
ori să m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticlă și bea,
ca și cum ai putea să-nțelegi
de unde venim și plecăm zile-ntregi.

Să nu-ți fie frică de moarte,
că nu te cunoaște și chiar de te-ar ști
nu ți-ar surâde și nu te-ar privi,
așa cum doar eu o cunosc și-o dezleg,
nebun, cum mă credeți, și prost,
de mi-e silă de mine, de voi și de câinele
pe care-l iubesc și care-mi curăță mâinile.

Vrei să bei cu mine sau nu vrei?
Îți pot arunca vinul din mila unei femei
care susține că ea
mă iubește și nu e cățea.

Cum plouă, privește cum plouă!
Hai, râzi ca și mine și treci
de te culcă sub masa cea nouă,
să nu-i simți țârâiala și brațele reci.

Venim dintre oameni și-i greu
să fii prăfuit și desculț și plouat;
hai, dormi până mâine, căci mâine
are să te șteargă câinele meu
pe care-l iubesc și îl bat.

miercuri, 8 februarie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Mircea Popovici


Mircea Popovici (1923-2014)
se naște pe 21 aprilie 1923 la București. După absolvirea Liceului Militar din Iași, urmează studii la Facultatea de Drept din București (1942-1947). Apropiat cercului de la „Albatros”, debutează în revista „Kalende” (1944). Frecventa, de la 20 de ani, la îndemnul prietenului său, Constant Tonegaru, cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. Publică în toate revistele importante ale perioadei, iar în 1946 îi apare, ca urmare a câștigării Premiului Tinerilor Scriitori acordat de Fundațiile Regale, volumul Izobare. Din juriu făceau parte Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Biberi și Petru Comarnescu. Cartea iese deodată cu Plantații de Constant Tonegaru și Libertatea de a trage cu pușca a lui Geo Dumitrescu. Între 1945 și 1954 este ofițer, după care se stabilește înapoi la Iași, unde reia studiile superioare la Institutul Politehnic. După Izobare nu mai publică în volum timp de 41 de ani. Lucrează ca şef de laborator la Facultatea de Construcţii a Institutului Politehnic și inginer proiectant la Institutul de Proiectări Iaşi, de unde iese la pensie în anii ’80. Popovici revine la poezie după afirmarea Generației 80 (nu pot fi ignorate afinitățile dintre unii poeți lunediști, ca Traian T. Coșovei, și poetul Izobare­­-lor), publicând în următoarele două decenii volumele: Licențe emotive (1987), Poezii (1988), Paletă de amurg (1991), General Museum (2001), Variațiuni rococo (2008) și Cabinetul de stampe (2009). Totuși, cea mai importantă apariție rămâne reeditarea cărții de debut – Izobare iese în 2005 la editura ieșană Alfa. Recuperat la senectute din semianonimatul de o jumătate de secol, cu ajutorul prețios al lui Bogdan Crețu, care îi face un portret vibrant („Un poet tânăr la numai 85 de ani”), Mircea Popovici decedează pe 31 martie 2014, fiind cel mai longeviv autor al generației sale.



Discuții


N-avem secrete unul față de altul, cum n-au
nici oglinzile turnate din magazinele cu multiple raioane.
Inima este un crater violent care aruncă matematic cenușă
cu presiune forțată prin patru pistoane.

Nu-ți mai vorbesc despre învârtirea pământului,
– aceasta o simțim printr-un echilibru care ne este străin –
și nici despre optica unui răsărit de soare,
pe Mont Blanc sau la limită de lichid alcalin.

Iubito, între noi sunt corăbii și-odată
nu era decât pielea tremurătoare ca un fiord;
între sânul tău stâng și pulpa ca o volută,
căutam cu privirea atentă direcția noastră spre Nord.

Din ochii tăi, apunea soarele, de oriunde,
ca un căutător de de perle dintr-un ocean Indian;
iar noaptea-n hamac, gelos căutam Luna
ce zornăia pe pântecul tău ca un ban.

Iubito, acum între noi cad ploi tropicale;
orașe liniare ne-au despletit ca două continente tăcute
și dragostea noastră a coborât temperatura la câteva grade.
Iubito între noi sunt corăbii și-atâtea oceane stătute



Veac nou


Străzile se deșirau pe stampă, prea uniforme.
Metroul aducea din eter pasagerii la fix
și case transatlantice veneau să zgârie cerul:
eram călătorul cuptoarelor-nalte și al razelor X.

Undeva treceau motoare strident
peste-o lume aprinsă cu reflectoare de jar;
– ideile funcționau și ele la priză –
era o noapte de mâini ce se zbat alandala bizar.

Purtam haine, pălărie cu bor și-n buzunar acțiuni
și-orașul era prin sârme de-antenă.
Timpul se măsura cu imagini suprapuse pe film
și repaosul se dădea din timp în timp, prin sirenă.

Nu existau coloane, foruri sau temple
și-n librării se vindeau numai plăci imprimate;
se știa anul morții și vieții precis din formule
și când Pământul se va lovi de planeta Marte.

Înserarea cădea, plecam abătut din cetatea
cu străzi prea simetric pavate cu fier,
cu amețeala noastră cea de toate zilele
și mii de furnale ce zvârleau cenușa pe cer.



Trezire


Renaște din ciudata împletitură a cărămizilor,
din unghiul de incidență al acoperișului,
din tapetul multicolor al camerelor,
în care-ți visezi nebunia spre văzduhul suișului.

Coboară-ți toate antenele urcate pe case,
alinie-ți mansardele de la bordura trotoarului
și închide ziarul informațiilor plate;
suntem de-atâtea secole la fel sub epoleții Soarelui.

Înalță-te singur deasupra arhitecturii prea grave,
la umărul cerului cristalin ca un geam de ceasornic
dincolo de steaua înfiptă de tine, pioneză,
peste bârnele care-ți țin respiratul tău dornic.

Desfă-te din ritmul tacheților care bat în timpan,
din angrenajul pistoanelor ciocnind prea dement;
sus unde pământul e mic ca bilele tale
ce le-nvârteai serios și atent în rulment.

Din altă perspectivă, la-nălțimea gazonului
sau la echilibrul vântului care bate tăcut,
vom uita neliniștea ce-o rupem zilnic din calendar
cum am uitat actorul din epoca filmului mut.



Veac XX


Urcau locomotive pe macarale-nalte;
priveam cometa Haley, neștiutor de vise,
sau trepidam sub podul cu sute de traverse,
prea meșteri în formule de sinuși și abscise.

Prin circuit electric vorbeam cu Polul Sud,
închis în atelierul cu raze și mercur
și noaptea-n violență de reofori aprinși,
cu mâinile-amândouă topeam metalul dur.

Din zvon de mecanisme cu arcuri de ceasornic,
spre nouă alchimie îmi despicam un drum
și negri de cărbune, încinși de arc voltaic,
torceau ghevinturi aspre sub menghine și fum.

Și seară după seară înseriam motoare,
urcat pe trei piloane de-naltă tensiune,
trăznind de sus cu brațul, înnebunit de zgomot,
această jucărie și groaznică minune.



Arhitectură


Pe străzile liniare ca maniile fixe din noi,
dintr-un cartier spre altul, tramvaiele circulau prin scânteie.
Într-o încrucișare de coborâri și suișuri la semn:
Civilizatori coceam sub meninge cantități de idee.

„Un secol de activitate în cuburi și angrenaj aderent”
striga frontispiciul templului nostru nemobilat și avar;
pușca nu mai era o jucărie pentru copiii cuminți,
cu ea se cucerea universul hectar cu hectar.

Un singur fel de ocupație în starea civilă: inovatori,
deși se pare că nu mai avem nimic de făcut.
Conduita morală, doar grija atentă: „fii grav”
de-aceea râdeam când murea câte unul tăcut.

Pentru toate, ne respectam invențiunea cea de toate zilele,
ce erupea din laboratorul de izocronism și valențe,
acolo puteai afla că-n fiecare eprubetă
se-amestecă ideile mari, extrăgând doar esențe.

Am văzut civilizația noastră cățărată pe culmi
dar n-am aflat ce se-ascunde-napoia atâtor minuni.



Progres


Informația zilei era doar progresul științific,
iar invenția un calendar mai exact.
Din îngâmfare ne construiam o clădire cu multe etaje,
căci savanții-au semnat în uzine, cu moartea un pact.

În ritm de supapă și artificiu ciudat de formule
un muezin mai realist descifra sensul planetelor moarte.
Gravitatea era un cuvânt proscris ca și ignoranța;
era o minciună tot ce s-a scris pân-atunci în vreo carte.

Inelul Saturn dădea energie și forță motrice;
prin tunel, expresul lega două puncte la antipozi;
omul nu mai murea – roboși suportau războiul și-otrava
cu detectoare precise și lămpi cu patru catozi.

Numai anul murea de blestem, de urât sau de ciudă
la fiecare sfârșit de-activitate omenească
bătrân și zbârcit ca o neînțelegere-a lumii
și a progresului ce surâdea pe ecran ca o mască.



Mozaic


Ca o umbră se opresc în odaie părerile,
precum de multe ori se opresc taxiurile la încrucișare;
oamenii se salută din fotografii cu manechine seara,
într-o lumină bună, alunecând liniar pe covoare.

Pe trotuar, ca prin circuite, ne schimonosim în vitrine
și omnibuzele prin construcții, alunecă greu.
Se rostogolesc obloane pe asflat, într-un joc de arșice,
zornăind ca monedele acționarilor ghemuiți la ghișeu.

Sângele circulă la aceeași temperatură, comun,
pe izobara liniară a unui tropic elegant dar difuz.
Dimineața primesc în pervazul ferestrei șapte culori,
înșurubate pe disc, ca roza vânturilor în auz.

Dintr-o parte și alta ascensoare cad nesfârșit,
coborând seismic peste monologul unui poet solitar
ce privește atent serata moleculelor din sânge,
rostogolind infinitul spre-același atom singular.



Planșe


Primăvara, mi-am spus, oamenii au culoarea hârtiei de calc;
adesea în transparență, le-am văzut aparatul circulator
cum pompa ca o stațiune de benzină albastră
inima răsucea în magneți dragostea, ca un rotor,

Desigur numai primăvara când soarele e alb ca un bec
spuneam. Lumina opacă intra monotonă prin piele
dar când noaptea se spărgea ca bibelourile de gips,
oameni de calc își arătau plămânii mișcând ca niște biele.

Prin trup se vedea același orizont planimetric
cu răsăritul soarelui din diafragmă spre creștet,
ca și cum amiaza ar fi fost deasupra meningei
în lăstărișul părului fără formă și veșted.

Prin oameni, mi-am spus, aș putea trece ca prin perdele
dar când voiam să trec, hainele se agățau în vertebre
deoparte și alta bronhiile fluturau aerul rece și cald
și sângele-și ducea globulele roșii prin membre.

Ce oameni ciudați! Grotesc viața foșnea indecent
ca-n planșele cu anatomii sau secțiuni de pistoane;
prin transparență, semănau cu alambicurile de spirt
sau cu mașinile de scris ce lunecau prin butoane.

Desigur numai primăvara, mi-am spus, oamenii rămân goi
deși timpul tocește viața ca și hainele de pe noi.