joi, 22 iunie 2017

Concursul de debut „Max Blecher” (VII)



       Dăm drumul celei de-a șaptea ediții a Concursului de debut „Max Blecher”; dacă nu mă înșel, prin titlurile pe care editura le-a propus ca urmare a alegerilor noastre, din 2011 încoace, este evenimentul cel mai exigent, mai fructuos și mai consecvent ce are în prim-plan poezia autorilor nedebutați ce scriu azi în românește. Ca dovadă că poeții pe care i-am publicat la edițiile precedente (cel mai recent este Ciprian Popescu, câștigător, cu Mile End, al Premiului „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2016) sunt printre debutanții despre care s-a scris cel mai mult, iar cărțile lor au căpătat imediat notorietate în mediul literar. Așa că noi ne facem în continuare treaba, scoțând în urma lecturii minuțioase a manuscriselor trimise cartea pe care o considerăm superlativă (iar până acum nu am greșit, asta datorându-li-se în mare măsură scriitorilor care au făcut parte din juriile anilor trecuți: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Țupa, Svetlana Cârstean, Iulia Militaru, Rita Chirian, Gabriel Daliș, Chris Tanasescu (Margento), Dan-Liviu Boeriu, O. Nimigean, Marius Conkan, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Coande, Teodora Coman, Andrei Dósa).
       Anul acesta, câștigătorul va fi ales de poetul Radu Andriescu, eseistul și criticul Alex Ciorogar și subsemnatul; împreună vom avea grijă să nu scădem nivelul, oferind încă unui debutant foarte bun posibilitatea de a scoate o carte la Casa de Editură Max Blecher în condițiile cu care i-am obișnuit pe cititorii noștri.
       Aveți trei luni (deci până pe 22 septembrie 2017) să vă trimiteți manuscrisele pe adresa debutmaxblecher@gmail.com, faza următoare va fi, până prin 29 septembrie, alcătuirea unei liste scurte cu cele mai bune dintre cărțile primite, iar în prima parte a lui octombrie vom decide câștigătorul. Vor urma redactarea cărții, paginarea, tipărirea și lansarea ei la târgul de carte Gaudeamus din 22-26 noiembrie.
       Pentru a evita confuziile și pentru a nu ne pierde prea multă vreme cu lucruri care nu au legătură cu ceea ce căutăm să facem prin acest concurs, vin din nou cu încurajarea (sau rugămintea) să trimiteți în cunoștință de cauză. Pentru aceasta, nu ar fi rău (și ne-ați ajuta în perspectiva, întotdeauna provocatoare dpdv al resurselor noastre limitate, a finanțării acestei apariții) dacă ați comanda de pe site-ul editurii dintre cărțile pe care le-am publicat până acum, măcar pentru a ști cu ce ne ocupăm. Am avut destule experiențe neplăcute în acești ani, cu autori care trimit oriunde și oricând, doar-doar cineva le-o publica încercările literare. Primim an de an „manuscrise” ce conțin doar câteva texte, cărți din lectura cărora nu e greu să-ți dai seama că autorii nu se citesc decât pe ei înșiși, fiind rămași cu lecturile la Goga sau, în cel mai bun caz, Nichita Stănescu, așa încât mi se pare nimerit, pentru cineva care vrea să se alăture comunității pe care am creat-o în jurul Institutului Blecher și al Casei de Editură Max Blecher, să știe câte ceva despre eforturile noastre și despre literatura pe care am promovat-o în cei șapte ani de când am pornit.
       Pentru cei interesați de concurs fără să fi intrat încă în contact cu colecțiile noastre, subliniez că sunt încă disponibile volumele semnate de Victor Țvetov, Anatol Grosu, Ștefan Ivas, Ligia Pârvulescu, Ciprian Popescu, Florentin Popa, precum și alte titluri ale unor poeți tineri pe care mizăm, precum Rita Chirian, Andrei Dósa, Livia Ștefan, Vlad Drăgoi, Sorin Despot, Marius Aldea sau Mihók Tamás. Îi găsiți pe toți, și le puteți comanda cărțile fără prea mari bătăi de cap, aici.
       Succes!

luni, 19 iunie 2017

Poesis internațional nr. 18 (2/2016) online


De-acum, Poesis internațional 18 (2/2016) poate fi citit și descărcat online, ceea ce nu-nseamnă că, dacă vă place, nu-l puteți și cumpăra, stă altfel pe măsuța de cafea sau în raftul din bibliotek. Același lucru e de făcut și cu numărul 19 (1/2017), care-i cel puțin la fel de plin de literatură excelentă. Dați clic pe copertă, vă va trimite acolo unde l-am uploadat.


duminică, 18 iunie 2017

Alien Boredom

încă un text regăsit, din perioada site-ului clubliterar; care-a fost și atelier online, și ring pentru ambițiile tinerilor scriitori de atunci, și un fel de precursor al facebook-ului... publicasem de câteva luni Circul domestic și-ncercam să mă dumiresc (ca mai mereu), cu o anumită disperare, spre ce s-ar putea îndrepta mai departe poezia asta a mea.


nu o să mă aşez în genunchi
dar nici nu mă voi simţi umilit
când unul dintre miliardele de lucruri la cheremul cărora sunt
mă va obliga să stau în genunchi

(Florin Măduța)

aş vrea să cred că mereu se iveşte câte ceva
că am tot felul de ocazii şi de-ntâlniri că-s monden şi umblu tot timpul
da-i mai degrabă ca în călătoriile prin moldov
a cu microbuzul
sate comune oraşe distanţele se dilată
parcă ai sta pe loc

îţi vine să scoţi limba la unul sau altul de plictiseală
mă uit pe geam şi capul meu arată probabil ca o minge dezumflată
pt ţigăncuşa care scuipă seminţe la un semafor din bacău
pt ţărănoiu beat care merge pe mijlocul drumului
când intrăm în paşcani

aş vrea să-mi fie teamă puţin pentru ei
să fiu mai ocrotitor măcar cu ceea ce e aproape de pielea mea
zilele trec fără noimă lungesc pelteaua mi-e şi ruşine

m-aş lăsa legat
dacă asta mi-ar pune sângele în mişcare
sau m-aş plimba prin grădina cu gutui înfloriţi

dar nu am nici o grădină şi

cel mai apropiat parc din cartier e în curtea spitalului 9

pe aleile lungi şi anoste mă plimbam cu o.s. şi nici unul
nici unul dintre noi nu avea chef de nimic
dar tot o dădeam cu esenin cu isadora duncan cu mincu

când m-am tăiat în conserva de carne din rană curgea rumeguş
am căscat puţin am vrut să mă bandajez
mi-am făcut o cafea am uitat şi de usturime şi de bandaj
un şoarece cafeniu se rostogolea prin rumeguş
se crease un fel de complicitate



decembrie 2005

miercuri, 14 iunie 2017

„Un sudic ce se îndoiește de sine”



Aproape necunoscut, în orice caz absent din toate listele și clasoarele mai mult sau mai puțin partizane, mai mult sau mai puțin echitabile ale generației noastre, poetul Silviu Gongonea (n. 1980) își vede de ale lui și publică în 2017, la o editură sârguincioasă și greu reperabilă în afara Craiovei, Aius, a doua sa carte de poezie, cu un titlu cam șters, A doua natură. Silviu debutase fără nici un fel de zarvă acum opt ani, publicând la aceeași editură volumul Încălzirea mâinilor (2009), urmat de un studiu monografic pe care doar poziția sa periferică a făcut ca mediul literar să nu-l bage prea tare în seamă: Gellu Naum: aventura suprarealistă (2013).
Rezervat și coerent cu sine, lui Silviu Gongonea pare să-i prindă bine marginalitatea pe care și-a impus-o (nici autoironia nu-i lipsește în unghiul acesta în care s-a plasat și pe care și-l asumă până la capăt: „Trăiesc într-un târg ruinat/ pe care-l cred stâlpul țării mele./ Și e posibil/ să pic într-o altă țară/ cu ziduri dezghiocate/ cu ferestrele către apus./ Și e posibil/ să pic în paharul unui pensionar/ care zace în amorțire […]”), așa încât dintre poeții încă tineri ai Craiovei, mi se pare în acest moment că e singurul care propune o viziune și o etică îndeajuns de convingătoare. Cu lecția suprarealistă asimilată într-o formulă bine dirijată și tot mai clar definită, descoperind între timp tranzitivitatea și directețea tipice biografismului deja clasicizat de la 80-iști încoace, poetul alege să-și lucreze textul într-un minorat despre care știm deja de mai bine de jumătate de secol (avem destule exemple în poezia românească mai veche și mai nouă, de la Bacovia la M. Ivănescu și de la Ionel Ciupureanu la Constantin Acosmei) că poate fi lozul câștigător.
E drept, uneori „naturalețea” despre care vorbește Nicolae Coande în prefață (mai e o observație a acestuia pe care o rețin și cu care tind să fiu de acord: „Lent, fără grabă, cu lentile de noapte, Silviu Gongonea l-a «văzut pe altfel», în adierea înfricoșătoare a numinosului [...]”) îi mai joacă feste acestui poet chibzuit și nezgomotos, care mai alunecă într-o zonă cam previzibilă, ternă fără farmec, un pic cam prea „confortabilă”. Până și naturalețea fiind, în artă, un construct, ceva la care ajungi prin eliberare de naivitățile pasabile și, uneori, prin artificiu, cred că aceasta e piedica ce-l mai ține pe S.G. la câțiva pași de atingerea potențialului maxim al poeziei sale.
Concret, în textele în care începe să se alinte, împingându-și discursul în spațiul desuet al poeziei-despre-poezie, al scriiturii prea conștiente de sine, care mai totdeauna devine prețioasă și necreditabilă, se trădează, plasându-se într-un teritoriu ostil propriului discurs: „Trebuie să ții ochii deschiși/ foarte tare/ până la desprinderea de orice egolatrie/ mai ales de cea a scrisului./ Ea este cea mai dăunătoare dintre vicii/ lațul de care nu poți scăpa” etc. În același poem, al doilea al cărții, îngeri care putrezesc și sângele îngenuncheat în rugăciune îl situează într-o retorică vetustă și cred că exact de genul acesta de recuzită are, de aici încolo, a se feri. „Să treci/ cu scrisul tău/ dincolo de moarte/ de întunericul ei/ desăvârșit. (...)” Desăvârșit, desigur, că doar vorbim despre moarte. Dar să scrii despre scris și moarte, în doar cinci versuri scheletice, nu-ți poate aduce nimic.
Partea bună e însă că locurile comune cu vag aer rilkean sau suavitățile galeșe („Lumea largă”, „Locul secret” sau „Haiku” puteau lipsi din A doua natură) care îi dau târcoale sunt contrabalansate de poeme în care calitățile poeziei lui Gongonea se arată simplu, calm, fără ricoșeuri nefericite, în poeme precum „Crepuscul de mai” („Le simți mirosul/ printre tei și florile de mai,/ varză acră rămasă/ dosită până azi/ prin boxele ceaușiste./ Dă, Doamne, ca lumea/ să nu sfârșească așa”), „A doua natură” („Uneori îl ducem în cap/ ca pe un vierme ce roade/ fiecare celulă,/ îți pune filmul său,/ zilnic te duce la plimbare/ spre podurile arcuite/ sub arborii inelați”), „Nevoia unei prezențe” („O revezi uneori în paltonașul ei ponosit/ dar dispare imediat după colț./ Sau, îți spui în minte,/ este altcineva care îi seamănă,/ se întâmplă ca și privirea sau memoria/ să îți joace feste./ Cauți imediat repere în jurul tău/ a treia casă spre nord/ gardul neterminat”) sau ca în distihul cu care se deschide cartea: „Pielea miroase a bătrânețe/ și niciodată n-am fost mai superficial.” („Promisiune”). Textul, purtând un titlu cum nu se poate mai banal, se încheie cu trei rânduri care, prin construcție și imagerie, îl arată pe poet îndatorat lui Mazilescu, dar și universului traklian: „Este ziua aceea poate ehei este ziua aceea/ când în gura poetului se face întuneric/ sau nu.”
Și totuși, poate că nu scriind despre întunericul din gura poetului se individualizează S.G. cel mai limpede, ci în ipostaza lui de poet senzorial, aproape epicureic: în „Existența poetului” se definește ca personaj meridional, „un sudic/ ce se îndoiește de sine” și trage cu ochiul la poeții care „într-adevăr/ au pătruns smerenia gustului”; „Cocoșul de tablă” închide o microalegorie cu un soare blând mângâind păsările apăsate de „frigul din nord”; „Se întunecă devreme” e un poem deconcertant de simplu, în care descoperi afinități de substanță cu poezia unui 70-ist pe nedrept uitat, cum e George  Almosnino: „Aproape că nici nu-ți mai pasă/ de chiotele elevilor/ care trec pe sub fereastra noastră./ Acum te interesează doar siluetele arborilor,/ te gândești că poți rămâne singur/ între zidurile reci ale unei case./ Zilele au devenit tot mai scurte/ căci se întunecă de la cinci”. Toate acestea arată o certă dispoziție pentru decriptarea unei infrarealități (nu cred că se referă la altceva când vorbește despre plonjarea „sub pelicula realității” sau despre „umbra stâlcită” pe care o vede „prin perdeaua translucidă a zilelor lucrătoare”) mai mult intuite, lizibile dacă este cercetată din locul și în lumina potrivită.
Fundamental optimist, pozitiv chiar și când vorbește despre „carcasa de carne” în care se simte captiv, despre „cioturi sângerânde” și alte visceralități de manual, personajul poetic al lui Gongonea pare cel mai adesea atras de aspectele stenice ale existenței, până și într-un mediu citadin din care nu lipsesc micile brutalități cotidiene, pe care însă nu le receptează ca fiind neapărat ostile, cât îmblânzibile. Franciscanism postmodern („Povești semiurbane”) sau căutare a sinelui în cheie orientală („părul meu e unsuros/ și el doarme acum în frunze,/ carnea mea miroase urât/ iar el bea apă limpede de râu,/ mi s-a așezat mucegaiul în păr/ iar el se bucură de soarele verii” – „Încă nu am încetat (II)”, text în care intră parcă în dialog cu poezia ostentativ hipersensibilă a lui Constantin Virgil Bănescu), discursul poetic al lui Silviu Gongonea nu înregistrează rupturi deranjante nici măcar când e ispitit de un contrapunct ginsbergian ingenuu și-atât („Un superbmarket”).
După cum spuneam, Silviu Gongonea este un poet adevărat, a cărui evoluție (cu pași mici și atent potriviți) voi continua să o urmăresc nu cu interes sau curiozitate, ci încredințat că el va ajunge unul dintre aceia cărora o mare discreție domestică le învăluie parcursul și face din poezia lor un lucru de preț, ce poate fi descoperit cu bucurie și peste ani. Iată, în fine, de ce: „Nu credeam s-ajung/ un mistic la mine în sufragerie,/ l-aș fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în mine./ Sufrageria și dormitorul nu sunt ale noastre/ dar nu poți gândi altfel/ când cecilia aleargă cu pofta unui copil/ prin încăperile semidecomandate./ Într-o zi, îi spun, vom părăsi acest loc/ ne vom rupe de el/ și n-am știut să mă bucur ca tine.” („Sufrageria”)


marți, 13 iunie 2017

Angela Marinescu, Flamenco


Atelierul de traducere pe care l-am ținut săptămâna trecută la Sibiu a fost condiționat de inevitabilele examene care aveau loc în același timp (deh, sesiune, tevatură, eschive). Ele au făcut (iar asta a fost șansa acelei întâlniri, fiindcă nu am fi putut lucra atât de bine și cu atâta entuziasm dacă eram mai mulți) ca în sala 62 de la Universitate să ne adunăm opt. În afară de mine, patru studenți, un masterand, un doctorand și o traducătoare experimentată, care însă nu mai participase la o astfel de sesiune de retroversiuni. Împreună cu Maria David, Maria Daneș, Ana Paula Pușcaș, Cătălina Stanislav, Vlad Pojoga, Anca Simina Martin și Iulia Gorzo, am lucrat pe unul dintre cele trei poeme cu care venisem. Nu eram foarte optimist, fiindcă ori de câte ori am tradus din română în engleză, am făcut-o în colaborare cu un vorbitor nativ. Dar ce ne-a ieșit, după două ore care s-au scurs foarte repede, a fost îndeajuns de convingător, cu toate că n-am reușit să terminăm acolo textul Angelei Marinescu, Flamenco” (din volumul Probleme personale), însă acasă l-am dus până la capăt cu ajutorul lui Tiberiu Neacșu, care are experiență-n afacerea asta, după care, pentru liniștea mea sufletească, peste varianta rezultată a mai aruncat un ochi și nativul îndelung așteptat, poeta Tara Skurtu.
A ieșit așa:



Flamenco


drop by drop I’m left with something, too
not that it’s much nor little,
yet my blood relatives are degenerate. I inherited their
acute instinct for dissent,
though I rebelled against it
from a rational point of view.
what I am writing now is for my blood relatives.
of all, mother pushed me to settle for nothing
less than writing to the edge; that is: either write, or don’t.
reaching the shore, the shore caved in.
mother would drop a rabid fuck you! and grab me
from the wind-swept reeds.
reaching the other shore, the shore caved in,
mother would drop a fuck you!, blood bursting
from her mouth and nose
and drag me amidst the wind-swept reeds.
perhaps she wanted me to suck some of that thick milk of hers,
out of her left breast. she knew I was good for nothing
but sucking her milk.
this is what being degenerate means; to be good for nothing, to
be a parasite, a deadbeat, a slacker.
in fact, on second thought,
If I bring my vain and lazy father in the game,
to hell with the diligence of surrealism,
of oneirism and other –isms, which share the same symptom:
that they mimicked dadaism and tried, poor longies,
decadently perfumed with hypo-sperm, to regain
what he, the first, the Divine,
knowingly denied.
he denied, then died.

the same with poetry, it’s the formal politics of the power
to break up with poetry.
maybe a mathematician will come.
maybe the distant and solitary horizon.
maybe an enduring bird, on the ice-cold sky,
with widespread wings.

vineri, 9 iunie 2017

Institutul Blecher 156



Duminică, de la ora 19, ne adunăm la Tramvaiul 26 pentru ultima ediție a acestui sezon din Institutul Blecher. Împreună cu Silviu Dancu voi modera întâlnirea cu o parte semnificativă dintre poeții care au publicat în antologia #Rezist! Poezia, editată recent de Cosmin Perța la Paralela 45. Fiecare dintre autorii prezenți își va citi poemul din carte și vom purta o discuție despre rezistență și angajare, precum și despre posibilitățile de acțiune politică și socială pe care le conține poezia.

joi, 8 iunie 2017

(de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut)


ce am avut de spus am spus răspicat.
m-am răfuit cu toți pentru că am avut mai întâi cu mine
cele mai mari răfuieli posibile,
distanțări disperate de prostiile care mi-au
burdușit creierul până
au început să dea pe afară. ca
berea. ca puroiul. ca ingenuitatea
unei mici prostituate care nu și-a luat încă
prima scatoalcă de la tăticul ei
bun și curat.
nu vreau să spun că mă simt mai bun
din cauza asta. nu îmi mai pasă ce se va înțelege.
oricum mereu se înțelege altceva
dacă nu vrei și nu vrei.
păi să nu vrei, vere, lasă-mă pe mine aici, cu lipsa mea
de aderență la jocuri și la context,
cu ritmurile mele nesigure, cu mina de ins obosit și fricos,
de preoțel al unei religii de unică
folosință.

am stat cu ei până mi s-a aplecat
am privit asfaltul ud
de la singura fereastră a unui oraș
pe care l-am văzut dezmorțindu-se ca un animal
vechi, prefăcut, adormit pentru câte sute
de ani? nu mai vreau să fiu impecabil la
jocul ăsta, îl știu pe de rost.
ca-ntotdeauna, oamenii
și orașele și șopârlele și toate animalele de prăsilă
care-s pe stoc
fac totul doar pentru a reveni în forță
prin pui motorizați și isterici, intensificați de molozul zilnic,
de mozolul zilnic cu o istorie meschină
în care nu mă mai regăsesc.

pe aici îmi plimbam în lesă acum treișpe ani
furia antologabilă și atât, fără nicio priză la realitate,
silabele incisive
cu care până la urmă n-am făcut
decât să-mi topesc o uncie de răutate
într-un cazan mic cât unghia.
în oala de noapte a unui idiot în jurul căruia coptura
se-ntețește și se-ntețește.
și mă-ntorc periodic împotriva mea și a lor.
altfel e greu pe pământ
pentru un prăpădit pierdut în

sarabanda de aranjamente și ironii, de blazare altoită
pe oportunism. când războiul a și început
și toți bat câmpii despre ideologiile bezmetice
după care umblă cu limba scoasă.
când eu nu mai sunt aici și ăsta
e în definitiv singurul lucru
despre care merită scris.
și că farmacistul din zürich a fost
mai sincer și mai exact decât toți
porcii ăștia de poeți la un loc.

de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut.
din locul în care am ajuns nu mai pot
face „apostolat”. că poezia consolatoare, că singurele
noastre salvări, că anxietățile mele își vor găsi
un liman. prostii.
doar un cazan ruginit, un spațiu convulsiv
în care fierbe la foc mic toată
osânza în care m-am lăfăit ca o șopârlă
borțoasă. ca un roboțel oblu
hotărât să se extragă din utilaj înainte de a
afla ce grozăvii mai urmează.
să-mpiedic toate chestiile gogonate pe care va urma
să le spun.
pentru că se-ntețește și se-ntețește.
așa că mă decupez din fotografii, golesc
ce se mai poate goli.