marți, 17 ianuarie 2017

Poem naiv din anul șobolanului

Aveam 25 de ani și eram disperat și haotic, mă simțeam hărțuit deși mai era destul până să fi dat peste mine ce e mai greu, însă îmi și plăcea să-mi legăn contradicțiile și să fac, atât cât mi se părea mie că e acceptabil, caz de moralitate, de un anumit tip de puritate etică în care cred și acum, deși atâtea straturi de zgură s-au așezat între timp, îngroșând dureros pâinea asta din care mușc ca din bustul de gips al lui Marcel Blecher.
Textul care urmează e un poem confesiv pasolinian: eram fascinat de literatura lui PPP, pe cât de tumultuoasă și de radicală, pe atât de rarefiată, rezilient monument al fragilității, ce mă legitima și îmi alimenta stoicismul ușor prețios și patetic.

Ştiu că e prea devreme să mă explic
sau să trag vreo concluzie, şi totuşi,
stând în întunericul înţesat de zgomote şi de luminiţe
ce îşi urmează traiectoriile imprevizibile
pe trotuare şi ziduri care încă emană căldura zilei,
frumusețea nopţii de iulie îmi picură drogul în creier
obligându-mă să îţi scriu,
să îţi vorbesc
ca şi cum aş vrea să o iau de la capăt.
Poate şi pentru că azi, când nici insomnia
şi nici tăcerea nu mă mai sperie,
şi când am învăţat să trăiesc
fără să fiu nici singur, nici nefericit,
sunt atât de viu
şi visez la lucruri care mă epuizează şi din care
în acelaşi timp
am învăţat să-mi extrag forţa.

Astăzi, când nu îmi găsesc o slujbă decentă
care să-mi permită să îmi pun ideile în practică
– şi să încep în sfârşit să dăruiesc
ceea ce am strâns în mine cu voracitate –,
fiind mai mult decât oricând
bolnav de viaţă şi de literatură,
întreprind o activitate intelectuală frenetică,
singura care mă ţine treaz şi însufleţit
şi pe care, din fericire, sunt obligat să o port
ca pe un stigmat
de către o societate vulgară, ostilă şi
mult prea uşor de înşelat.

Am iubit această lume cu disperare
şi încă o iubesc, cu mari contradicţii şi răfuieli,
deşi detest puturoşenia valahă
despre care scria undeva Pandrea,
lipsa de voinţă şi inconsecvenţa ei.
A fi marginal nu înseamnă în sine nimic.
Oriunde te-ai situa, trebuie să fii un combatant
pregătit în orice moment să îşi apere
arta şi conştiinţa.

Acum câţiva ani, în climatul acela atât de confuz,
favorabil în fond afirmării şi arivismului,
am scris şi am publicat cu gândul doar
să nu înnebunesc
şi să scap de povara imensă a tinereţii mele
înarmat cu o justeţe de care – o ştiu acum – făceam
caz în zadar, fiindcă
totul era deja degradat
iar în jurul meu, tinerii de douăzeci şi ceva de ani
fuseseră dintru început cuprinşi de blazare.

Mă mişcam iute printre toţi şi
răceala de la suprafaţă părea bolnăvicioasă şi obsesivă,
de fapt eu eram crud, impulsiv şi
mult prea uşor de rănit –
scriam şi sufeream întruna şi fără rost
pentru că suferinţe precum acelea nu se pot rezolva prin scris.

Unii au pufnit spunând că sunt imatur,
iar pe ăștia nici astăzi nu îi pot suporta
pentru că ştiu ce chinuită şi plină de compromisuri
le e existenţa,
şi cât de sterilă maturitatea
de care îmi vorbeau cu suficienţă.

Eram locuit de o nesiguranţă teribilă,
şi acea nervozitate continuă
îmi făcea inima să se strângă
şi mâinile să îmi tremure
în faţa oricărei provocări palpabile
deşi eram cu stea în frunte
iar alţii credeau că gesturile mele de disperare
sunt doar nişte ifose de performer precoce.

Acele gesturi aveau o elocvenţă
mult mai mare decât
toate versurile pe care le-aş fi putut scrie
dar eu nu înţelegeam asta
fiind sfâşietor de tânăr şi de încrezător
în puterea solitară a scrisului.

Excluderea celorlalţi – sindrom nefericit, printre altele,
al unei copilării ce a stat sub semnul asprimii
şi al furiilor unui tată cazon
bântuit de porniri absurde – pornea
mai ales de la această nesiguranţă
dublată de sentimentul că
înaintam de unul singur în noaptea cea rece
a unei existenţe mult prea îngândurate
ce încerca să cristalizeze ideea că orice salvare
care nu se bazează pe o soluţie etică
e imposibilă.

Dar eu încerc acum să explic un lucru
prin el însuşi
fiindcă ironia nu are loc în textele mele –
îmi stă în gât
la fel ca „pornografia” caraghioşilor
care cred că sunt primii care au scris
cuvântul pulă.
Eu nu pot fi decât încordat şi încerc să-ţi vorbesc
despre acei ani în care am trăit o mie de emoţii violente
şi contradictorii
ca să înţelegi cum am ajuns aici
şi de ce nu mă pot opri la jumătatea drumului
deşi sunt atâţia care şi-ar dori asta
şi abdicarea mea i-ar face să rânjească pe la mesele
unde îşi fac veacul.

Nu am ce să le dau
nu am ce să le las celor sociabili şi relaxaţi
celor care ştiu mişcările şi fac jocurile
nu pentru ei scriu
iar în vremea în care voi putea da iama
prin hambarele experienţei
o voi face doar ca să îmi exprim
pe o sută de tonuri diferite
exigenţa de a nu fi un alt cadavru umblător
pentru că scrisul nu poate fi decât
o formă de viaţă morală
şi de-abia de aici încolo poate începe să aibă un sens.


2008, vara

luni, 16 ianuarie 2017

Rita Chirian și Ciprian Popescu, premiați la București, respectiv Botoșani


Două bucurii de editor, ieri, la București și Botoșani. Mai întâi, la Gala tinerilor scriitori de la Biblioteca Centrală Universitară, Rita Chirian a primit Premiul Tânărul Scriitor al anului 2016 pentru volumul Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016).
Puțin mai târziu, la Botoșani, Ciprian Popescu, venit special din Canada pentru a-i fi decernat premiul (oricât de absurd ar suna asta, dacă nu ești acolo în seara cu pricina, premiul i se atribuie celui sau celei care a ieșit pe locul doi...) care cred că încă e cea mai râvnită distincție pentru debut, Premiul național de poezie „Mihai Eminescu” Opus primus (pe care l-au mai luat, în 2013, respectiv 2015, tineri poeți publicați de editura noastră, și anume Anatol Grosu și Ștefan Ivas).
Am crezut în Mile End (Casa de Editură Max Blecher, 2016), carte cu un mare potențial, și mă pot declara mulțumit că mai sunt și alții care au văzut același lucru în acest volum.

vineri, 13 ianuarie 2017

Albia. Înregistrarea video


Sunt exact două luni de când am citit (performat) poezie împreună cu Matei Ioachimescu și George Popescu (pentru o scurtă improvizație a intervenit și excelentul pianist venezuelean Alfredo Ovalles) în deschiderea concertului de la Clubul Țăranului al lui Matei și Alfredo. A fost a treia oară în 2016 când Ioachimescu și cu mine am avut un recital public, după ce am mai făcut asta într-una din serile Festivalului de poezie și muzică de cameră de la Bistrița și la Muzeul „George Enescu” din București. 



joi, 12 ianuarie 2017

Să se știe. Casa de Editură Max Blecher în 2017


     Dacă tot am fost întrebat de Ciprian Burcovschi pentru site-ul semnebune.ro, am zis așa despre ce ne propunem să scoatem anul ăsta.


miercuri, 4 ianuarie 2017

Artaud la Norogachic

poem scris în urmă cu doi ani (de fapt, cam doi ani și o săptămână, ca să fiu exact), când lucram la Dezmembrați a Adrianei Carrasco și eram imersat în tot felul de lucruri legate de Mexic, așa că nu aveam cum să nu ajung la Antonin Artaud și la expediția lui din 1936 în munții Sierra Madre pentru a se iniția în ritualurile cărora le este asociat Peyotl; rezultatul acestei experiențe a fost scrierea unei cărți publicate în 1945, D'un voyage au pays des Tarahumaras, care servește de referință și cu care textul meu încerca să intre în dialog.


A găsit stânci scrijelite cu semnele
    dinaintea ştiinţei şi a savanţilor, cactuşi, cursuri
    repezi de apă ascunzându-se de cel ce nu
    le cunoaşte albia & formele schimbătoare,
    peisajul arid, permanenţa nemaculată de tehnică
    a magiei,
Artaud electrocutat de Peyotl,
Artaud zdruncinat, vag material,
Artaud dansator cu spiritele,
Artaud în vertijul vidului interior,
Artaud spectator & discipol,
Artaud împrăştiindu-şi ultima doză
    de heroină peste prăpastie,
Artaud opusul canaliei Cortés,
Artaud înţelegând că răul e pentru om insondabil
    şi că expresia lui nu-i păcatul, ci pierderea conştiinţei,
Artaud şi dominaţia condamnată a Albilor,
Artaud, ochii lui fascinaţi
    de tribul oamenilor căzuţi din ceruri înainte ca
    cerurile să se umple de muşte,
Artaud învăţând de la imobilitatea lor vecină cu sacrul,
    Tarahumaras,
    dezlegaţi de lumea fizică şi adunaţi la loc
    printre pietrişurile de la Norogachic,
    locul în care zeul era încă inteligibil
    fiindcă nu primise de la creatură un nume,
Artaud tumefiat, cu ţeasta transformată de
    sevele drogului în tobă rituală,
Artaud pătruns de Jiculi,
Artaud, cast şi erotic precum planta pe care
    a căutat-o dincolo & dincoace de lumea vizibilă,
Artaud în ritualul soarelui negru,
Artaud unit cu Onorúgame
    şi Iyerúgame
    şi Chirisópori,
    provocând pericolul concret al propriei minţi
    consumate de nevroză & de civilizaţie, de Europa
    barbară & degradată,
Artaud adăpostit într-o peşteră cât unghia unui zeu vechi,
pus pe şotii.


decembrie 2014

vineri, 30 decembrie 2016

Să nu credeți


Să nu credeți ce s-a spus despre acea dimineață
eu chiar am vrut să dau la o parte perdelele
împunse de lumina ascuțită și foșnitoare
când pojghița de somn s-a subțiat și-a plesnit
mi-ar fi trebuit o valiză să mă adun
dintre așternuturile boțite scânceam ca o ceapă
frecată cu multă sare într-un pumn
de salahor ce așteaptă intrarea în schimb.

Ce mă aștepta dincolo? Ce mai era pentru mine?
Frumusețile din cataloage, mândria albumelor
softporn, prinse în carapacea lor de prejudecăți
și blănuri sintetice? Amintirea sirenei de la
uzina de frig? Funigeii? Estetica?
Să nu credeți nimic din ce se spune despre dimineți
și despre muncitorii vânjoși cu piepturile numai
ochi și urechi: toate astea s-au dus.

miercuri, 28 decembrie 2016

Acvariul imaginar al lui Cătălin-Mihai Ștefan


E, cred că nu greșesc, a treia carte a lui Cătălin-Mihai Ștefan pe care o citesc. Sincer să fiu, din celelalte nu-mi amintesc decât crâmpeie pe care nu le-am prea receptat, în special din precedenta, 16 culise (2013), însă cea scoasă anul trecut de Charmides e o surpriză plăcută. Dintr-un turn de volume de poezie apărute mai ales la Charmides, CDPL și Tracus Arte care s-au tot reportat, Probleme sangvinice (alte apaosuri) mi-a atras în mod special atenția. Credeam că exagerează Nimigean în recomandarea de pe ultima copertă, însă n-a fost așa. Cu excepția titlului, mult sub nivelul cărții (și fără mare legătură cu virtuțile pentru care mi-a atras atenția – vervă narativă, umor, oralitate, naturalețe, conturarea unei mitologii de familie care nu e, cum se întâmplă de obicei, copleșită de influența lui Cristian Popescu), volumul arată potențialul de creștere al unui poet care până acum părea să lâncezească într-o zonă destul de emfatică, de inactuală și de neprecizată. Volum care mă îndreptățește să am reale așteptări de la Cătălin (măcar pentru că „schimbarea e la fel de importantă / ca o perdea împinsă de lumina soarelui” și „Până la urmă, totul e ca și cum ți-ai scoate / cu vârful limbii carnea dintre dinți), așa cum am de la câțiva poeți tineri cu unele trăsături comune, ca Marius Aldea, Ștefan Ivas, Victor Țvetov sau Ion Buzu.


Cătălin-Mihai Ștefan, Probleme sangvinice (alte apaosuri)
(Charmides, 2015)