duminică, 13 august 2017

Teodora Coman, în toamnă la Casa de Editură Max Blecher


Cum nu mai e mult până se termină vara, cred că e un moment destul de bun să anunț și prima carte pe care Casa de Editură Max Blecher o va publica în a doua parte a anului. Am așteptat-o pe Teodora Coman să revină cu ceva nou timp de cinci ani (da, și mie mi se pare straniu, a trebuit să redeschid Cârtița de mansardă, cu care a debutat în 2012, ca să mă conving de asta), iar manuscrisul volumului Foloase necuvenite justifică încrederea pe care nu doar eu (care aș putea fi subiectiv, ca ins care i-a moșit prima carte) o păstrez în acest discurs („În aparență, textele ei sunt stampe gracile, crochiuri dezinvolte, dar liniile diaristice sunt mereu subminate de convulsie, de respirația sacadată, de gestul compulsiv, de o anxietate abia ținută în frâu care inseminează materia și se refractă din obiectualitatea claustrantă”, a surprins foarte bine Rita Chirian ceea ce alertează, sau amorsează concentratele poetice ale Teodorei). Un discurs care, alături de ceea ce scriu astăzi Ana Dragu, Moni Stănilă, Rita Chirian, Domnica Drumea, Livia Ștefan, Gabi Eftimie și Diana Geacăr, dă greutate scriiturii feminine contemporane din România și mai demonstrează o dată că trăim într-una dintre cele mai faste perioade din istoria poeziei noastre.




***
explicaţiile mele sunt o eschivă, e adevărat. Un zid între tine şi obiecţiile mele faţă de textul tău, așa ai spus.
găinilor le place să stea lipite de gardul de sârmă care le separă de restul gospodăriei
există lucruri mult mai rele decât găina.
laşitatea e atât de mare, că-și ridică singură gardul.


***
din vorbă în vorbă
din link în link
am ajuns şi la tine
ce bine hibernează o gură sub mustaţă
până se printează cărţile de vizită
pentru cei cărora le e jenă să-şi pronunţe numele
mă simt dezafectată de veştile tale
fericiţi cei ce fac din viitor subiect tabu
şi şterg datele după navigare

nu, nu colecţionez obiecte. nu port ţinute de ocazie
nu, nu am scris niciodată poezie erotică
nu, nu obişnuiesc să îmi fac rezervare
nu, discuţiile nu mi-au antrenat urechea mai bine decât bârfele
nu, nu am o poziţie fermă în privinţa minorităţilor sexuale
nu, nu am condus niciodată şi nici n-o voi face
nu, nu aer condiţionat, mai degrabă aer nelocuit
nu, spiritul locului e altceva, e obişnuinţa.
da, sunt mai mereu mereu în gardă, am solitudinea încordată a fricoşilor
da, îmi fac plinul cu orice lichid
da, regret telefoanele vechi.
azi nu se mai poate vorbi la capetele unui fir
da. negrul. în orice situaţie. şi asimetria.


***
m-am dus la lansare să îi pun autoarei o întrebare despre frică şi mască
am aşteptat momentul potrivit al confesiunii către public, şi chiar ne-a spus cât e de fricoasă. deşi vorbea coerent, emoţia nu-i destabiliza deloc sintaxa
am ripostat, nici nu apucasem să-mi doresc să o fac, pur şi simplu mi s-a întâmplat
să mă laud că eu aş fi persoana cu cele mai mari temeri
dar am zis-o aşa, la modul general, din instinct de politeţe:
„în sală sunt oameni mai fricoşi ca dvs!”;
ca să fiu mai credibilă, am explicat câte bătăi de cap şi de inimă mi-a luat luat să spun asta în văzul şi auzul puţinilor oameni
care ocupau cele câteva scaune din spate
valul m-a dus mai departe decât aş fi vrut
am adăugat cât de frică mi-e de un preot, care are mereu răspunsuri la toate
şi cât de uşor e să fii curajos când poţi cita în orice situaţie
şi cât de bine mă simt când încerc să fiu altcineva, niciodată nu am vrut să fiu eu însămi, orice ar însemna asta
în afară de plictisul de moarte al aceleiaşi voci, al aceleiaşi complezenţe


***
La marginea unui peisaj care nu te poate include total, cerşetoare de viaţă şi de frumuseţe, cu mâinile legate la spate, pentru a nu fi nevoită să-ntinzi niciuna dintre ele, iei cu ochii tot ce ai ignorat până la turnanta decisivă a existenţei; ce crede lumea că ai la spate, o armă sau o ruşine, atât de mică în briza care duce departe orice suspiciune, ca în scena eternităţii din Tree of life al lui Malick, cu gesturi îndeajuns de lente cât să devină cea mai frumoasă amintire. Intervalurile dintre oameni sunt perfecte, îi las pe toţi înainte, să o pot lua pe urmele care trebuie. Pe linia de fund, mai trebuie închise unghiurile de lovire ale adversarului


***
suntem în plin sezon de căpuşe şi somaţii
toate poliţele au expirat încă de-acum câteva luni
brokerul îmi listează 20 de pagini de condiţii pentru asigurarea obligatorie a locuinţei
nici nu s-a făcut amiază şi deja mă simt depăşită numeric
faceţi ce vă spun şi nimeni nu va fi rănit


***
primăvara strecoară, printre noile colecţii,
tristeţea manechinului mereu în pas cu moda
e în culmea carierei, dar nu poate alege.
se lasă gătită, se (com)place în ridicol, devenit standard de calitate
în materie textilă.
sfârşitul procesiunii e rezervat miresei:
nu se străduieşte. nu pare umană.

Teodora Coman

vineri, 11 august 2017

O altă iluzie-nșelată


       I-am judecat greșit pe membrii USR când am crezut că sunt niște diletanți care intră într-un joc pentru care nu sunt pregătiți și că-s șanse mari să fie înfulecați de carnasierii autohtoni în doi timpi și trei mișcări. A fost încă una dintre naivitățile generate de exasperarea multora dintre noi în relația cu o clasă politică anti-națională și, hai s-o spunem fără balete retorice, criminală. Am crezut că dacă vin niște chipuri noi, o seamă de oameni mai decenți și mai bine pregătiți în domeniile din care s-au ridicat, cu studii mai temeinice decât cei câteva zeci de mii de rinoceri care țin țara în șanț, acești câteva sute de professionals cu cariere notabile, în special în corporații (deși liderul lor, Nicușor Dan, contrazice această afirmație ușor de confirmat din punct de vedere statistic), ei vor fi o alternativă suplă, care ne va reprezenta cu probitate pe aceia dintre noi care își doresc o Românie cu un destin european, în care jaful, înșelăciunea și plocoanele să nu mai fie standardele sociale și economice, să trăim adică într-o țară eliberată din chingile servitudinii și ale intoleranței.
       Așa că, să nu lungesc vorba, i-am votat (eu personal fără niciun fel de entuziasm, unii dintre amicii mei cu același avânt candid cu care au mers în ultimul deceniu pe mâna unor farsori și a unor personaje mocirloase ca Traian Ungureanu, Neamțu, Voinescu sau Papahagi). Și asta deși simțeam că acești oameni aparent raționali, civilizați și excesiv de politicoși nu le vor face față jivinelor fără scrupule din partidele consacrate. Țin să le fac această concesie: USR nu a înșelat în felul în care, cu un ciclu electoral în urmă, a făcut-o PPDD-ul (un partid ajuns în Parlament cu voturile unui mare număr de oameni fără discernământ, fără cultură politică, deconectați de la orice altceva din realul imediat în afara unei televiziuni de scandal și temeinică stricăciune morală). Nu. Acest partid a început să se canibalizeze înainte să realizeze ceva, lucrul cel mai neînsemnat, dar care să ne dea curaj și să ne facă în continuare să le luăm apărarea, în fața tuturor celor care se bucură în continuare la pomeni electorale și-s cu gândul doar la o nenorocită de mărire de pensie, deși în același timp mor de dorul și grija copiilor și nepoților lor plecați la munci degradante în Occident...
       Prin tot ceea ce fac acum, USR-iștii arată că au eșuat dinainte de a începe. Candoarea lor a fost o poveste frumoasă. Desigur, probabil că sunt câteva zeci de membri ai acestui partid (unii dintre ei parlamentari care chiar au ce căuta în legislativ, alții consilieri locali care pot reprezenta cu cinste partea corectă, umană, tolerantă, nespălată pe creier a comunității din care fac parte) care își vor găsi loc în alte părți, probabil că în special în platforma lui Dacian Cioloș, alții vor face un partid politic care va fi ce nu a reușit să fie partidul lui Marian Munteanu, un monstruleț conservator-ortodoxist pentru gulerele albe atrase de iliberalismul cu patria și religia-n piept din linia Orbán-Kaczyński-Trump.
       Dar Uniunea Salvați România a clacat mult prea devreme. Cum să te preocupe doar lupta pentru putere din interiorul unui partid cu 1800 de membri care n-are decât o singură idee obosită, anticorupția, ajunsă un clișeu la fel de puturos ca o saramură de pește uitată o săptămână pe aragaz? Ce mari războaie interne când, pe de o parte, din punct de vedere politic tu încă ești nimeni în drum, iar pe de alta, țara e condusă de niște piromani cărora nu are cine să le facă opoziție? Cred oare membrii de vază ai acestui partid că scorul electoral de acum opt luni are legătură exclusiv cu ei, și nu cu idealurile unei părți a României care s-a identificat cu folosirea corectă a pronumelui relativ și cu cv-urile lor care nu păreau scoase peste noapte din ferma de porci a lui Dragnea?
       Scriu asta acum fiindcă știu că referendumul intern al USR nu va schimba nimic, în cazurile lor jocurile sunt făcute, chiar dacă quakerii ortodocși Moroianu-Armand & co. nu vor avea câștig de cauză, fiindcă totul a fost clădit pe o fundație putredă.
       Pe scurt: cu toate reținerile mele, pe care le-am exprimat apăsat de mai multe ori începând din noiembrie trecut, mă simt încă o dată înșelat, iar ca mine sunt nu puțini concetățeni ai mei pe care îi mai ține legați de România un fir tot mai subțire și mai nesigur.

joi, 27 iulie 2017

Dan Verona


Dan Verona

       Un poet salutat cu mare entuziasm la debut și receptat în anii '70 (și poate în prima parte a anilor '80) la superlativ de către Alexandru Paleologu (care îl compară pe tânărul debutant cu Hölderlin), Lucian Raicu sau Laurențiu Ulici este Dan Verona, care a-mplinit de curând 70 de ani. O aniversare lipsită de ecouri, cum e, de altfel, literatura pe care autorul Nopților migratoare a scris-o până la sfârșitul „întunecatului deceniu literar nouă”. După această dată, Verona nu a mai publicat, impunându-și (sau retrăgându-se în) tăcerea pe care o anunța poate, ca pe un ideal căutat febril, în poezia sa de tinerețe („Se cuvine tăcere”).
       Născut în 1947, așadar de o seamă cu Ion Mircea, Adrian Popescu și Dinu Flămând, debutând la un an după Istm, UmbriaApeiron sau Invocație nimănui a lui Dinescu, Verona face parte dintr-o promoție clasată în general ca „manieristă” sau „barocă”, iar principalele trăsături ale acestui „grup” (cu reprezentanți, totuși, foarte diferiți ca structură și traiectorii ulterioare) se regăsesc în cărțile sale de poezie dintre 1972 și 1987: orfism, prețiozitate, parabolic, gesticulație largă, cu sensuri sacramentale. Autor al versurilor pentru muzica folk a lui Hrușcă, Șeicaru, Socaciu sau Baniciu, Dan Verona pare unul dintre protagoniștii uitați ai unui moment artistic caracterizat prin evaziune, euforie și livresc. Desigur că, sub presiunea noilor discursuri pe care le impun 80-iștii, imnicul, grandilocvența și scenariile hiperestetizate de care sunt pline Nopțile migratoare (1972), Zodia măslinului (1974), Cartea runelor (1976), Dați ordin să înflorească magnolia (1977), Viața la treizeci și trei de ani (1981) sau Balada vestitorului și alte poeme (1987) intră într-un con de umbră, iar evoluțiile de mai târziu ale poeticității din spațiul românesc nu au favorizat revenirea în actualitate a lui Dan Verona.
       Și totuși, unele accente din poezia sa aveau să se mai modifice pe parcursul celor 15 ani în care a fost activ (făcând loc unei poezii mai tranzitive, mai orientate către cotidian și biografic, poate și spre un fel de textualism timid, ca în poemul „Crima perfectă”), fără a modifica în mod esențial principalele coordonate ale unui discurs de suavități și beatitudini, în care pot fi descoperite totuși ruperi de ritm și momente de intensitate vulnerată. De altfel, cu romanul Îngerii chilugi (1982), precum și în câteva poeme din anii '80 (dintre cele care au rezistat cel mai bine până astăzi), D.V. pare un scriitor care îl anticipează pe Nicolae Avram, fiind cel dintâi care scrie despre copilăria petrecută în orfelinat. 
       Mi-am amintit de Verona de curând, când mi-a picat în mână volumul poetei iraniene Forough Farrokhzad, Întâlnire în noapte, apărut în 1988 la Univers și tradus de acesta împreună cu Vasile Sofineti – nu știu ca după această dată să-și mai fi pus semnătura pe ceva, până la ediția bilingvă Poeme alese / Selected Poems, apărută în format electronic acum șase ani la Contemporary Literature Press, generosul proiect coordonat de către Lidia Vianu, în care îi implică de ani buni pe studenții de la masteratul său de Traducere a textului literar.



Rugă pentru Jim Clark, automobilist de Formula 1


Nu, bătrâne, tu nu participi
La această cursă pe care o urmăresc acum
Din fotoliu, aşteptând meciul de fotbal.
Crainicul, corect, m-a informat c-ai apucat-o spre cer
Cu Lotusul tău într-o duminică de cenuşă.
Se spune c-aveai geniu, bătrâne,
Ai fost denumit scoţianul zburător, de câteva ori
Ai dat ochii cu moartea, dar tu de fiecare dată
Te-ai ridicat şi ai pornit mai departe.
Erai privit ca un zeu, nimic nu te putea îndoi –
Înfrângerea avea miros de colet cu sâmburi
De piersici. Ai fi fost un strălucit fermier
De-i ascultai pe părinţi. Ai fi avut copii de-o
Urmai pe Sally Stokes, prietena ta. Dar ţie
Ţi-au plăcut mai mult caroseriile lucitoare.

Dumnezeul tău avea forma unui automobil
Cu viteză de o mie pe oră. Erai un seism
De zăpadă, bătrâne, şi ai dispărut într-o
Duminică de cenuşă, când nimeni nu s-aştepta,
Undeva prin Germania, la treizeci şi doi de ani, spune
Crainicul, într-o cursă obscură. Acum poate bolidul tău aleargă
Pe şoselele cerului căci nu te cred lecuit.
Să te ocrotească steaua automobiliştilor măcar
Acolo în cer, unde nimeni nu are pentru ce se grăbi.
Aici însă cursa continuă. Şi delirul ne cuprinde pe
Toţi, automobilişti, infanterişti, optimişti, pesimişti,
Toţi alergăm, cu ochii închişi, cu ochii deschişi,
Cu toţii, în maşini, în fotolii, în colivii, sau pe rug.

Copilăria se depărtează de noi ca un satelit
Cu misiunea încheiată, în adâncul frigului cosmic.
Mai rămâne o vagă senzaţie în trup
Asemeni sărutului unei vedete de cinema
Căpătat la marea înghesuială.

Suntem cu toţii automobilişti de formula 1, bătrâne,
Şi ca şi tine o sfârşim într-o fundătură
Ca un scenariu absurd. Ca şi pe tine, pilot de
Grand Prix, ne paşte moartea de formula 2.
Şi aici în fotoliu, privind cursa aceasta îndrăcită,
Nici nu ştiu cine se află, eu sau albastra mea fantomă,
Nici nu mai ştiu cine adulmecă stelele
Pelerinul nocturn sau fantoma lui mohorâtă.
Ieri femeia aceea avea douăzeci de ani
Şi părul ei roşu incendia copaci şi biserici,
Astăzi limuzina din ea e o simplă conservă pe roţi.
Precum Ulise cândva ne-am legat de catarg
Dar ceea ce auzim, bătrâne, înspăimântă sturzii
De aur ai imaginaţiei şi aşează pe fruntea amurgului
O aureolă de lacrimi. Cântăm cu toţii
Psalmii automobilului sacru, o rugăciune publică
Asemeni unei mări se revarsă, unindu-ne, risipindu-ne,
Şi cursa continuă, o forţă inexplicabilă
Ne ţine legaţi de pământ

Şi numele tău îl mai reţin graţie memoriei
Acestui poem, crainicul de mult te-a uitat,
Începe meciul de fotbal,
Acum e târziu şi nu mă pot ruga pentru tine
Decât în fugă, bătrâne, în fugă…



Frumoasa suedeză


Frumoasa suedeză goală într-un Rolls-Royce de aur –
Utopia adolescenţei.

Atât de vie era în imaginaţia noastră
Încât o vedeam pretutindeni – în cupole în
Trenuri în fresce chiar şi pe zidul bisericii
Făcând imposibilă Judecata de apoi îmblânzind măştile
Încrâncenaţilor judecători cu pielea ei
Dulce-trandafirie transformând iadul într-o
Mică bombă unde puteai chefui până la ziuă.

                               Şi chipul ei era atât de real
Încât îi auzeam părul foşnind asemeni străzilor întunecoase
Revărsându-se
Ca o maree cu veveriţe peste zeii mizeri
Ai cantinei peste contrabasul sărbătorilor
Mohorâte

         O, trupul ei magnific
         Ca un best-seller citit pe furiş
         La orele de latină –
Şi plutonul feroce de profesoare bătrâne
Visând s-o vâneze ca pe Maria Stuart!

Acum frumoasa noastră suedeză
Tot mai rar se arată
S-a mai îngrăşat a căpătat sex
Uneori dă semne de osteneală s-a plictisit
Să tot stea goală în auritul Rolls-Royce

În aşteptarea noastră mestecă chewing gum

Chiar şi noi ne-am schimbat
Cu toate că n-o recunoaştem
Cu fiecare zi devenim mai tăcuţi
Mai pierdem un zeu mai decapităm un amurg
Mai surâdem cobailor mai ţinem locul bisturiului
Maşinii de scris tigrului din grădinile zoologice.

Când ajungem acasă ne rugăm să fie somnul

                                            cât mai adânc



Cântecul îngerilor chilugi


Noi suntem îngerii chilugi
Rotund este capul nostru – o ghiulea
Pentru o popicărie divină
Noi n-am cunoscut îmbrăţişarea maternă
Sfânta familie pentru noi e o reclamă de lux
Nu ştim cum arată o casă o candelă în peretele nopţii nu ştim
Noi nu avem decât o stea de ocazie
Noi suntem aruncaţi la uşa bisericii
Pentru a forţa mila divină
Fratele nostru este câinele fără stăpân
Noi nu ştim decât rugăciunea pâinii cu marmeladă
Sfânta noastră veşnica marmeladă eroică
Noi nu suntem decât un număr matricol
N-avem bunici generali şi nici corăbieri
Amintirile noastre sunt nule ca praful nealterat de provincie
Destinul nostru – deplorabilă compilaţie

Noi suntem îngerii chilugi –
Din mâhnirea noastră fariseii vor scoate o frumoasă parabolă


din volumul Viața la treizeci și trei de ani (Cartea Românească, 1981)

miercuri, 26 iulie 2017

părinții, istoria, stetoscoapele


poți să-l aştepți cât vrei, el nu se va
mai întoarce.
şi, chiar dac-o va face,
nu-l vei putea recunoaşte când
te va lua în brațe, privindu-ți
cu înțelegere şireturile minții, rupte
şi înnodate cu puțina-i pricepere de
mâna stângace pe care ei
toți o scuipară, lăsând-o apoi acolo umilită,
trântită în praf.
poți să-l înjuri cât vrei, să-l zgâlțâi, să-l
spurci,
chiar dacă se va trezi el va vedea
şi va umbla ca prin vis, iar visul ăsta
al lui e de pe altă lume 

o sfoară albastră trecută printr-un zid
din fontă
de care câțiva îşi țin urechea lipită, numai
să primească un semn cât de mic, o
confirmare că nu şi-au înghițit
dintr-un moft părinții, istoria şi 
stetoscoapele,
că n-au distrus din nou degeaba
adăposturile celor ce nu le seamănă.

joi, 20 iulie 2017

La „21 de nocturne”. Mâine seară, împreună cu Radu Nițescu



ARCEN a deschis un nou sezon al proiectului început în 2015 cu sprijinul BRD. În centru e poezia contemporană, iar mâine, de la ora 21, pe terasa blocului Magheru One (b-dul Gh. Magheru nr. 1) din București voi fi împreună cu Radu Nițescu. Sperăm că vremea va ține cu noi. Iar dacă totuși o să plouă, îi voi citi numai lui Radu poemul ăsta, ca un îndrăgostit ce sunt (de poezia lui, firește), și totul va fi bine.




Oxizi de toamnă
lui gringo


începe să plouă, numai bine, ceva trebuia
să curețe, frimiturile căzute pe trotuar se
sfărâmă sub greutatea câte unei picături
îmbufnate, la limita grătarului de canal e
o șansă, la limita de vizibilitate a glugii sub
care te-ai ascuns e o șansă, tu vii spre
cineva care nu știe că vii, tu iubești ceva ce
încă nu a apărut printre oameni, stai liniștit,
toate lucrurile menite să te întârzie se sfârșesc,
important este ritmul, când urci pe munte să
ai șireturile bine legate și busola și covrigii
și curajul la tine, când treci pe marginea cealaltă
să crezi, până și praful e atât de curat când
crezi, iar cerul de toamnă e tot deșirat pentru tine

duminică, 16 iulie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Constant Tonegaru


Constant Tonegaru (1919-1952)
s-a născut pe 13 februarie 1919 la Galați. Debutează în „Expresul de Brăila” în toamna lui 1942. Tonegaru și-a văzut publicată în timpul vieții o singură carte, Plantații (1945), care ar fi trebuit să se intituleze Plantația de cuie, dacă Cenzura nu ar fi intervenit, ca în atâtea alte cazuri de amestecuri silnice (care par azi absurde sau de-a dreptul aleatorii) în titlurile vremii. Cu un an mai mare decât Geo Dumitrescu, Tonegaru este un poet pur-sânge, autodidact și nonconformist, cu faimă de rebel extraordinar de înzestrat.
Cele mai importante pagini despre Tonegaru, mort cu trei zile înainte să împlinească 33 de ani, îi aparțin lui Barbu Cioculescu, devotat tonegarian care se va îngriji, după anii cei mai sumbri ai comunismului românesc, de recuperarea memoriei, dar și de publicarea (și reeditarea) manuscriselor lăsate de poetul crescut la Brăila.
Apropiat de Șerban Cioculescu și în special de Vladimir Streinu, unul dintre principalii săi susținători, căruia îi și dedică Plantații, membru al cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, despre care scrie mai multe articole, Constant Tonegaru e un neașezat, un spirit liber, în care se întâlnesc un inocent și un exhibiționist, un melancolic incurabil și un reactiv vituperant (de redescoperit un articol din 1945 în care face harcea-parcea volumul de debut al rivalului Caraion).
După ce primește mult râvnitul Premiu al Fundațiilor Regale, în urma căruia îi e publicat volumul de debut, viața lui Tonegaru va urma un traseu zdruncinat: ani de rătăcire, de sărăcie, de degringoladă sentimentală, în care nu mai este nici angajat, nici publicat, totul culminând cu acuzația de „conspirație împotriva statului”. E arestat, condamnat la doi ani de închisoare și bătut de Securitate, iar rana la gambă pe care o capătă în urma acestui tratament îi va provoca sfârșitul atât de timpuriu (conducând, cel mai probabil, la o embolie pulmonară), pe 10 februarie 1952.
Barbu Cioculescu se îngrijește de apariția a două ediții ulterioare: Steaua Venerii (1969) și ediția „definitivă” din 2003, de la Editura Vinea, ce reia titlul inițial al primei sale cărți, Plantația de cuie.



Femeia cafenie


Femeia pe care la Brăila am iubit-o
                                        într-o cameră de hotel
purta pantofi verzi de piele de șarpe
și avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici, habar n-am.
Părinții, bunicii purtaseră poate odată
                                                      în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.
                       Sânii fierbinți ca niște pâini.
                                   Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa
Numai mâinile îi erau reci,
                                 reci de gheață
și degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:
              În Peru mi-a fost amant un spaniol.
  La Santa Clava avea plantații de zahăr.
Un altul cu favoriți în S.U.A.
cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,
              dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu două destupături de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.
                                       M-a iubit?... M-a mințit?
Vedea – cine știe – în mine un altul?
Avea sâni fierbinți și mâini reci de gheață.
Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceață.
În port la lumini de fanare
                          robii descărcau un vapor cu lignit.



Plantația de cuie


Ca nişte mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerşeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.

Aşteptam –
aşteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
„Os alb, spuneam –
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –
... răsuflă, nu răsuflă, a murit?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.

Mai de mult pe coada pianului din salon
împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui
îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor
învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.

În plină noapte ieşise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal
îşi clacsona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul i se urca sub unghii
şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de bar
instruindu-mi pantofii în vreme de pace
învăţam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observaţie situat special pe meridian 
căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor
şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie
călită şi ciocănită pe nicovală.
Din orbite un ochi îi sări cât o portocală
dar în loc s-o culeg îngropam în lut
cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari
să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari
pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc
măruntaiele caporalului începură să cadă
pe un arhipelag cu nouă irozi
plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la antipozi!
Pe urmă o rachetă -
roşu-alb altă rachetă sălta pe nor;
– Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la baionetă,
în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.
  


Ultimul de la 1200


Într-o ilustrație veche – îndepărtată torță nestinsă,
am cântat pe malul Balticei pentru Clara,
i-am cântat scobitura genunchiului drept
din care sorbeam vinul roșu cu primăvara;
i-am cântat gângăniile de demult
închise în capcana colierului de chihlimbar
cu care își împodobea albul de pe piept.

Goi,
amândoi pe blănuri de urs
ascultam mercenarii ce-n zumzet de stup
pe creneluri încercau aplecați peste arcuri
coardele noi de mațe de lup.
Prințesa topea cu sânii ghiața de pe vitralii
să cercetăm la lumina aurorii boreale
din dosarul cu plante legat în piele de ren
ierburile aduse de Marco Polo.
Prin ostroave însorite,
la margini de lumini, pe acolo,
se spune că oamenii umblă ca noi amândoi
în fața focului din cămin:
goi.

Un înger uriaș în cântecul meu de altădată
cădea cu aripile arse mișcând voios din cotoare.

Atât a fost –
un Înger refuzat și un blestem:
„Te vei risipi ca apa din izvoare,
în alt ev vei purta pălărie,
ghete cu talpă de carton și baston.”
Flămând de stele el a murit pe trotuar…

Mâine – azi, aici se va pune placă de marmură
și pentru trubaduri se va ridica un osuar.

N-am bănuit că târziul a venit,
că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;
ah! în mine se află un ierbar,
o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.
Pe drumuri necunoscute
rătăcesc îmbrăcat în zdrențele pielei de ren –
numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă
străbat liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren…

Știu numai de Clara, prinsă din turn
și de vântul sărat cum dinspre Baltica bate cu invidie,
știu de limba Clarei când o prindeam între dinți
cum zvâcnea și se răsucea ca o stridie.



Cântec pe hârtie


Nu știu dacă sunt îndeajuns poet mare
să fiu papușe de ceară lângă Marat și Camille Desmoullins,
să n-am inimă sau fitil ca oricare lumânare
pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.

Totuşi am o inimă simplă ce bate cu desperare
să intre în femeile cu sânul fierbinte și crud
în care desenez cu cerneală o mare albastră
închipuindu-mi că sfârcurile sunt atolii din Sud.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;
mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă.

Iată, să-ţi aduc de la luptă femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-şi sună solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un călăreţ fantastic
armătura mea proletară de var.

Un înger își desfrunzește din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;
trist, trist, lângă tombarina cu coardele sparte
aştept sa plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci
şi de balcon îmi agăţ pielea ca pe o cămașe deoparte
sunt Soarele ce-și găseşte lăncile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate.

duminică, 9 iulie 2017

Maeștrii unei arte muribunde


E oficial: volumul meu, Maeștrii unei arte muribunde, cuprinzând poeme scrise între 2010 și 2017, va apărea în toamnă la editura Cartier din Chișinău. Decisivă a fost prietenia care mă leagă, de vreo 7-8 ani, de Gheorghe Erizanu, care a construit cea mai tare editură din Republica Moldova și una dintre cele mai remarcabile din tot spațiul de limbă română al ultimelor două decenii. El a ținut să-mi apară o carte în colecția superbă pe care a pornit-o anul trecut, și în care au apărut deja 10 titluri. În 2015, când mi-a făcut propunerea, nu mă simțeam pregătit, în orice caz nu cu un volum de „poeme alese, dar până la urmă am potrivit lucrurile așa încât să fim amândoi mulțumiți. Sigur că-i prea devreme să scot o asemenea antologie recapitulativă, așa că am preferat ca Maeștrii unei arte muribunde să fie cartea care cuprinde cea mai bună poezie pe care am scris-o de la începutul deceniului încoace. E vreme să reiau cândva în viitor și textele cele mai bune din cărțile mele de până la 26 de ani, adică Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005) și Un anotimp în Berceni (2009).
Maeștrii unei arte muribunde va cuprinde trei volume – dintre care unul inedit; asta e, pentru mine, una dintre mizele acestei apariții, să vin și cu ceva nou pe lângă lucrurile pe care cei care m-au citit le cunosc deja: cartea va începe cu Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, 36 de poeme scrise între august 2013 și iunie 2017, care cred că arată cam în ce punct a ajuns scrisul meu.
Antologia din „Cartier de colecție” îl va avea ca redactor pe Emilian Galaicu-Păun (greu să găsești un scriitor mai bun și mai profesionist decât el pentru treaba asta) și va fi însoțită de fotografii (după tipicul colecției) făcute de Ana Toma. În plus, de copertă și paginare se va ocupa Vitalie Coroban, artist și grafician despre care nu se poate vorbi decât la superlativ. O combinație bună, zic eu. Așteptați-vă la cea mai frumoasă carte a mea de până acum.